[INTERVIU] Nadine, o mamă împotriva sistemului

Timp de 6 ani, Nadine a preferat să fie o anonimă în America. Întoarsă acasă, şi-a petrecut încă trei ani crescându-şi fiul în linişte, până când fenomenul câinilor vagabonzi a scos-o în stradă. Ne-a povestit despre toate acestea cu francheţea lipsită de cochetării a omului care nu (mai) dă doi bani pe celebritate.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Ce avere are Crin Antonescu, candidatul comun al Coaliţiei la alegerile prezidenţiale. A lipsit 10 ani din viața publică

„Vi se pare normal ca oamenii să scuipe pe stradă?, ne întreabă Nadine între două cadre. „Din păcate, am ajuns să nu ne mai mirăm, răspundem noi. „Dar trebuie să ne mirăm, eu vreau să ne mirăm, protestează ea, încercând în acelaşi timp să-l convingă pe Noah, fiul ei de 3 ani, care-şi depăşise ora de somn, să pozeze pentru noi. La începutul interviului şi-a cerut scuze anticipat pentru eventualele telefoane, urma să aibă o şedinţă la Primărie. Slăbise patru kilograme în ultima săptămână, de când organizase protestul faţă de problema câinilor vagabonzi. „Nadine parcă era cu muzica, îţi vei spune. Încă este, urmează să lanseze un album, dar nu va renunţa la visul de a trăi într-o Românie aşa cum a văzut în SUA că se poate. La urma urmei, a mai luat o dată totul de la zero.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Două zodii vor scăpa de ghinion când se termină anul 2024

Observai că există probleme aici şi înainte să pleci în America?

Până să stau 7 ani în afara ţării nu aveam habar. Eram un pitbull şi o victimă în acelaşi timp, ca fiecare român. Când e vorba să îmi apăr teritoriul, sunt pitbull, dar când e vorba să ies în afara teritoriului meu, sunt un căţeluş. Eu am făcut 6 ani de voluntariat în America: la adăposturile de urgenţă pentru femei, la penitenciare, la curăţat de parcuri, în şcoli. Mă duceam la cursuri de actorie zilnic, aveam sâmbăta şi duminica liber şi în funcţie de audiţii, restul timpului era pentru voluntariat – care începea la 5 dimineaţa. De aceea, nu am dezvoltat relaţii de prietenie, eram considerată asocială, pentru că nu aveam timp.

Ţi se pare că vedetele noastre se implică suficient pe plan social?

E dezamăgitor, dar nu. Ai o Mihaela Rădulescu, o Andreea Marin, care sunt modele reale. Ele sunt exemple de femei divorţate care îşi văd de familie cu demnitate, de discurs, de conduită şi, mai mult decât orice, de implicare în viaţa socială, cu toate riscurile. Şi ele au fost blamate, îmbrâncite de cei care au preferat să stea deoparte.

Tu cum ai suferit de pe urma protestului? Presupun că ai ceva duşmani.

Am foarte mulţi duşmani acum, pentru că s-a înţeles greşit mesajul meu. Eu am făcut voluntariat în România la adăposturile pentru câini, am şi adoptat câine de pe stradă. Cunosc fenomenul, ador câinii şi văd zilnic animale călcate de maşină, tocmai de aceea am zis că aşa nu se mai poate. Nici pentru oameni, nici pentru animale, şi ele au nevoie de siguranţa şi calitatea vieţii. Nu eşti iubitor de câine dacă îi duci macaroane între tomberoane în fiecare zi. Aia nu înseamnă că iubeşti câinii, ci că nu ţi-ai asumat până la capăt acei câini. Deci nu ai dreptul să urli dacă cineva vrea să îi ia de acolo şi să facă orice cu ei. Câinii sunt, în general, sub roţile maşinilor, eu vreau să aibă posibilitatea reală de a fi adoptaţi, de a sta într-un adăpost. Ţelul meu numărul unu e ca aceşti câini să nu fie pe străzi, în al doilea rând, să stea în adaposturi unde să poată fi îngrijiţi şi hrăniţi şi, în al treilea rând, să aibă parte de un program de adopţie.

Pe Noah cum îl educi în acest sens?

Copilul ştie că toate fiinţele sunt egale, au drepturi egale la viaţă şi la calitatea vieţii, pentru că eu nu cred că trebuie să trăieşti oricum. Eu nu vreau să supravieţuiesc, eu vreau o viaţă plină. Nu-s sluga şi hamalul niciunui Dumnezeu şi niciunui om, vreau să trăiesc această viaţă cu demnitate, după standardele mele. Aşa şi câinele, pisica, şi orice animăluţ.

Zilele trecute am dat peste o copertă VIVA! din 2001 cu tine şi Cabral, pe vremea când prezentaţi Banc Show. Păreai fericită, iar asta era cu puţin înainte să părăseşti ţara. Ce s-a întâmplat apoi?

Când am plecat aveam audienţă, câştigam cei mai mulţi bani de până atunci, eram în prime time. Haine gratis, restaurant gratis, benzină gratis. Am realizat brusc cât de vanitoasă deveneam şi cât de goală eram ca om. Eram noi, trei vedete speriate. Din cauza gratuităţilor credeai că totul ţi se cuvine. Am realizat că viaţa mea trebuie să fie mai mult decât atât. Nu mă cunoşteam, mie îmi spuneau oamenii cum ar trebui să fiu, cum să mă îmbrac, ce culori să port. Umilitor. Şi eu îi ascultam, pentru că habar nu aveam cine sunt, iar o viaţă în care să nu ai habar cine eşti e degeaba.

Ok, mai sunt vedete cu astfel de probleme, poate, dar niciuna n-a fugit în America din cauza asta.

Eu aveam contract pentru un album care urma să iasă pe piaţă. Mi-am cerut scuze, am plătit despăgubirile acelui album, mi-am sunat managerul, am anulat contractul cu el, am anulat cântările. Managerul meu nu m-a crezut, mi-a zis: „dacă vrei să renunţi la mine, poţi să îmi spui, nu trebuie să te prefaci că fugi în America.' M-am dus apoi la televiziune, i-am rugat şi pe ei să-mi încheie contractul, în condiţiile în care eu aveam sezon de sezon emisiune. Şi dacă se termina o emisiune începea alta. „Nadine Show', „Trăieşte vara cu Nadine', toate erau cu Nadine. Nu, mulţumesc, nu despre asta e vorba, poate fi mai mult de atât, ştiam că sinele meu e mai profund şi mai curat decât profesia mea şi decât ce făceam.

Şi ai ales să sacrifici celebritatea pe care singură ţi-ai construit-o în timp.

Şi care era idealul vieţii mele. Venind eu din sărăcia mea din cartier, din casa de copii, credeam că a ajunge la televizor şi a câştiga bani va încununa tot ceea ce reprezint eu ca fiinţă pe lumea asta. Când am plecat în America, nu mă aştepta niciun job acolo, am plecat spre acea căutare de sine. Am plecat cu temeri, cu nesiguranţe, cu un buget fix. Acolo, magazinul de 99 de cenţi era magazinul meu preferat, singurul pe care mi-l permiteam ca să pot rămâne şi studentă, să mă pot întreţine. Cred că nu dădeam mai mult de 12 dolari pe nimic.

Ce ţi-a fost mai greu, să pleci sau să te întorci?

Să mă întorc. Am stat 6 ani în America, am luat o casă şi am mobilat-o. În 6 ani dezvolţi un stil de viaţă: cu vecini, cu indianul de la care cumpăram cafea, cu bulgarul de la care luam brânzeturi, făceam parte şi din congregaţia budiştilor pe Los Angeles şi aveam întâlniri săptămânale de incantaţii şi de rugăciuni.

De ce te-ai mai întors?

Pentru Dragoş, soţul meu. Am vrut să am o familie cu el.

Citeste continuarea interviului in pagina urmatoare!