Războiul pe care nu trebuia să îl prindem: „Ceea ce am trăit în ultimele săptămâni este o oroare” / EDITORIAL de Răzvan Luțac

CITEȘTE REVISTA VIVA! DE MARTIE, GRATIS, AICI!

Când Putin a anunțat invadarea Ucrainei, eu și echipa „Libertatea – Adelina, Vlad și Daniel – eram undeva pe centura Ploieștiului. Plecaserăm de la 4 dimineața cu un scop clar. Să documentăm lanțul uman al păcii făcut peste podul de la Sighetu Marmației. Sute de copii din România și Ucraina, uniți peste scheletul de lemn ce traversează Tisa. Uniți pentru pace, uniți așa cum au fost mereu în acea zonă, deși granița a lăsat români în Ucraina și ucraineni în România. Eu fac parte din ultima categorie, cea a ucrainenilor din România.

Vezi galeria foto

Până în 24 februarie, eram circa 60.000. Acum, numărul nostru s-a triplat. Am crescut nu departe de Sighet, de locul unde așteptam să vedem copiii uniți. Îi așteptam cu desene despre cum nu ar trebui să fie lumea. Fiecare făcuse o schiță în carioci ori acuarelă despre pace între popoare. De la mine din sat, din Valea Vișeului, se vede Ucraina. O vedeam pe geam, dimineață de dimineață, și târziu am priceput că Ucraina de aud mereu de ea nu e doar dealul verde după care se ascund norii unul câte unul. Ci e mai mult de atât. Ea continuă departe, până la Ivano-Frankivsk, unde tata era la Conservator. Apoi, am auzit și alte nume de orașe. Luțk, care semăna cu numele meu, Luțac. Kiev, unde am ajuns pe la 6 ani și credeam că e la capătul lumii, la cât făcuserăm cu trenul până acolo, circa două zile. Nu era capătul lumii, deși în distanțele copilăriei mele era. Era atât de aproape. Pe 24 februarie, la 5 dimineața, mi-am dat seama, de fapt, cât era Kievul de aproape. Mai aproape decât arată Google Maps-ul, mai aproape decât îl simțeam și eu de la an la an – cu siguranță am fost de mai multe ori la Kiev decât în unele orașe mari din România.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Sute de flori și lumânări la mormântul lui Silviu Prigoană, la o zi de la înmormântarea secretă. Familia Prigoană are un cavou pe trei etaje, din marmură neagră, cu simboluri religioase sculptate în piatră albă

Citește și: Volodimir Zelenski, despre încheierea războiului dintre Rusia și Ucraina:„În afară de victorie, nu vom accepta niciun rezultat'

Citește și: De ce nu ar lupta Alex Velea pe front dacă România ar intra în război:„Ce îți oferă patria ție?'

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cum arată Eduard și Maximus, copiii fostului cuplu Adriana Bahmuțeanu - Silviu Prigoană. Jurnalista a apelat la Poliție să-și vadă băieții, după moartea afaceristului

Citește și: De ce a divorțat Patrizia Paglieri de primul soț, după 4 ani de căsnicie:„Nu a vorbit cu mine 10 ani'. În ce relații sunt acum/ EXCLUSIV

Citește și: Cine e Bogdan Drăghici, bărbatul care a intrat cu maşina în gardul Ambasadei Rusiei din București. Ce condamnare avea

Răzvan Luțac: „Când prima rachetă a lovit IvanoFrankivsk și pe mine ceva'

Când Putin a anunțat invazia, ne-am dat seama că misiunea noastră la granița Sighet – Solotvino (Slatina, în românește) urma să se schimbe pe parcurs. Când prima rachetă a lovit IvanoFrankivsk, oraș pe care l-am vizitat încă din burta mamei, care se dusese să-l viziteze pe soțul ei la facultate, m-a lovit și pe mine ceva. Eram între Brașov și Sighișoara și, pentru prima oară, n-am mai putut admira copacii drepți din Pădurea Bogății. Apoi, cum urcam în inima Transilvaniei, primeam telefoane de la Kiev, de la Lvov sau Camenița (Kamianeț-Podilski, în ucraineană). Oamenii se încolonau și încercau să scape din orașele Ucrainei, mulți în direcția României. Ajunși la Sighet, am avut câteva momente de blocaj. Nu că nu îndrăzneam să îi abordăm pe oameni, dar oamenii, mult mai blocați decât noi, erau într-o stare de șoc din care nu aveau ce să ne transmită prin cuvinte. Transmiteau doar prin mișcări. Puțini s-au retras de-o parte și de alta a ieșirii din vamă și am putut să-i întrebăm câteva lucruri. Niște studenți, o tânără mămică, un cuplu la vârsta a doua.

Oamenii au prins glas abia spre seară, când veniseră oameni care își mai puseseră ordine prin gânduri. Care și-au dat seama de ceea ce fac. Care au conștientizat că lasă în urmă case, bunici, părinți bătrâni care n-au vrut să plece. Ori n-au putut. Doi dintre cei intervievați au vorbit cu noi, dar n-au vrut să le facem poze decât din spate. Motivul – își lăsaseră părinții în spate și le era rușine. Nu era doar rușine. Era și furie. Ziua de 24 de februarie s-a prelungit prea mult.

„Este războiul pe care nu trebuia să îl prindem'

A continuat până la sfârșitul lunii. S-a împrăștiat și în martie. Și va continua mult timp de acum înainte, indiferent de promisiuni ori documente de pace. De-atunci, în mixul de furie și oboseală, tristețe și preocupare pe care l-am trăit, am un reflex. Mă uit pe poze din Kiev, din Odesa, din Dnipro, din orașe pe care le-am vizitat și le compar cu vizitele mele. Ultima vizită a fost în noiembrie 2021. Cu trei luni înainte să înceapă invazia. Șaormeria de la care ne-am luat Cola Zero din fața Pieței Basarabia, din Kiev, e acum închisă. Am văzut-o într-o poză. Lângă, era o grămadă de moloz. Centrul din Odesa, pe care ne plimbam liniștiți către Scările Potemkin, simbolul orașului, sunt pline de obstacole pentru tancuri, aduse direct de la muzeele dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Și mă gândeam, alături de Iulian, Ștefan, George, oamenii care mi-au fost alături la ultima călătorie, dacă airbnb-urile atât de bine organizate din Ucraina, organizare care arăta saltul făcut totuși de țara vecină nouă din perioada sovietică, or mai fi în picioare.

Cum să știi că locul unde dormeai liniștit acum trei luni e moloz? Și ăștia suntem noi. Să ne gândim cum sunt cei care nu dormeau acolo pasager, într-o noapte. Dar cei care dormeau acolo zilnic, unii dintre ei de zeci de ani! Ceea ce am trăit în ultimele săptămâni este o oroare pe care o credeam imposibilă chiar și în zilele de dinainte. Chiar și la mijloc de februarie. Este războiul pe care nu trebuia să îl prindem.

Foto: Vlad Chirea, Marius Ursachi

Cel mai nou VIDEO

Urmărește-ne pe Google News