Şi magicienii au greutăţi. Marian Râlea a făcut faţă tuturor provocărilor

.

Pentru el, scena este totul. Cum face față Marian Râlea tuturor provocărilor și proble- melor inerente vieții? Își găsește refugiul, negreșit, în rolurile pe care le joacă. Și are la activ câteva sute. Pentru că el poate, el este Magician.

Sunt subiectivă și încep acest interviu cu Abraca – dabra, emisiunea copilăriei mele… Ce înseamnă acum Abracadabra pentru dumneavoastră?


După zece ani de stat pe sticlă, orice alt actor ar fi renunțat la acest personaj, pentru că nu mai avea suportul din spa- tele „fenomenului. Dar un actor ca mine a continuat la Teatrul Național un alt proiect Abracadabra, în fiecare duminică, dedicat copiilor, și proiectul rezistă de 18 ani.

Ați conștientizat atunci că ați generat, practic, un fenomen? Și că sunteți perceput drept un fenomen?

Nu. Am început frumos, cu o formulă magică – „Abracadabra, propusă de Ruxandra Ion, pentru o emisiune dedicată copiilor și un magician al poveștilor. Pentru noi, ca și pentru copii, era un fel de joacă de-a povestea. Eram după atâția ani în care copiii erau organizați să cânte cântece patriotice. Nu am încercat decât să ne jucăm de-a televiziunea, de-a spectacolul, și să le spunem copiilor de acasă că povestea este cea mai importantă. Niciunul din echipa Abracadabra, și nu mă refer numai la copii, vorbesc și despre cei care susțineau acest proiect, membrii echipei de producție, nu ne-am propus să ajungem atât de iubiți, dar se pare că publicul cel mic l-a adoptat pe Magician și au fost zece ani în care ne „vedeam prin televizor. În niciun caz nu ne-am gândit că ce facem noi, greșit sau bine, se va transforma în fenomenul Abracadabra. Iar apropo de fenomen, după zece ani în care nu am mai fost în imaginea din casele oamenilor, toată lumea a recunoscut că a fost un fenomen.


Personajul Magicianul a fost ideea dumneavoastră?

Nu, nu a fost ideea mea. Pe scurt, eram în televiziune, lucram în TVR la o piesă de teatru și prietena și fosta mea colegă de la Teatrul Mic, Ruxandra Ion, m-a întrebat dacă vreau să facem o emisiune-pilot. Ea a propus „Abracadabra, ea a propus Magicianul, l-am structurat ca pe Magicianul poveștilor. După prima poveste, „Spaima zmeilor, făcută la Bran, scenaristul și directorul departamentului – Eugen Patriche – mi-a spus că nu o să mai scap de personaj și de emisiune. Nu l-am crezut, mai cu seamă că la teatre jucam Shakespeare, Molière, Cehov, Caragiale…

În foarte multe interviuri aduceți vorba despre copii… Spuneți-mi ce ați învățat de la copiii care v-au fost a lături toată viața…

În primul rând, meseria copiilor este joaca, iar meseria de actor este tot joaca. Poate că asta ne-a unit. Am făcut multe lucruri în teatru, film și televiziune, și mi s-a părut absolut normal și firesc să fiu și un actor al copiilor. Am învățat de la ei că jocul este un lucru serios și, sincer să fiu, „furam din adevărul lor și îl duceam cu mine, în personaje, pe scenă. Întâlnirea cu ei a fost întotdeauna o bucurie și pentru mine, și pentru ei. Știm cu toții ce înseamnă să ai în față un copil care râde sincer. Pentru un actor, asta este cea mai frumoasă răsplată și mă înclin în fața copiilor. Este o experiență pe care ar trebui s-o aibă toți actorii.


Fraza „Eu pot, eu sunt magician este un brand personal. Care sunt momentele în care simțiți sau în care ați simțit că nu (mai) puteți?

„Eu pot, eu sunt magician este un brand național, l-au cântat toți copiii mari de acum. De fiecare dată când am avut sau mi s-au întâmplat lucruri grele, m-am refugiat în magia teatrului și atunci mi-am găsit sprijinul în teatru și salvarea în personajele pe care le jucam. Poate că în asta stă magia din noi, să putem spune „Eu pot….


Teatrul vă definește cu adevărat. Ce reprezintă teatrul pentru dumneavoastră?

Nu am renunțat niciodată la teatru, joc încontinuu de prin anii 80. Cred că am jucat în toate teatrele din București, în multe și din țară, și cu această ocazie vă invit în noua stagiune să ne întâlnim, eu pe scenă, dumneavoastră protejați de întunericul sălii, la București, Sibiu, Timișoara. Sunt – și îmi face plăcere să recunosc – un actor de teatru, în cel mai bun sens al cuvântului. În film și televiziune mai greșesc.


Ați povestit că fratele dumneavoastră v-a influențat enorm la ca pitolul teatru… Ce lecții v-a oferit? Sau ați „furat de la el?

Fratele meu era cu trei ani mai mare ca mine, intrase la Teatru, pe vremea când se intra extrem de greu, și mi-a dat încredere că această meserie merită și poate să fie făcută într-un mare fel. Când a terminat el facultatea, am intrat eu. Am fost așa, ca un fel de dinastie Râlea. M-a susținut și în demersul meu din televiziune, după fiecare apariție ne sunam și discutam despre ce nu a fost sau ce a fost bine. La premierele lui eram prezent, și el la ale mele. Mai în glumă, mai în serios, din vorbă în vorbă, ne ajutam teatral unul pe altul. Contează foarte mult să ai pe cineva sincer cu care te poți sfătui. Ca un secret pe care nu l-am mai spus. După ce el a plecat, am simțit un mare gol, m-am întors pe scenă, în film și în televiziune, și fiecare rol pe care îl fac este și parte de cum l-ar gândi și l-ar face el.


Acum jucați în seria lul „Fructul Oprit… Sunteți ca un tată sau ca un profesor pentru tinerii actori?

Știți, eu sunt un actor cu o mare șansă. Am jucat foarte mult. Fiecare lucru pe care l-am făcut pe scenă sau în fața camerelor de filmat a fost, pentru mine, o întâmplare fericită. Joc în continuare cu mulți tineri actori, iar aici, în „Fructul oprit, am simțit o mare bucurie din partea tinerilor. Chiar dacă aveau emoții în fața lui Magi, le-am dat încredere în ei și le-am preluat o parte din emoțiile lor. Îmi place întrebarea, bine ar fi să fiu și ca un tată, și ca un profesor.


În ultimii ani, viața v-a pus la încercare de câteva ori… Cum ați reușit să vă regăsiți liniștea?

Sunt un om al teatrului și m-am refugiat în luminile și spiritul scenei.

Aveți peste 35 de ani de carieră. Mai există vreo dorință neîmplinită?

Cât mai multe roluri (râde). Aș vrea să nu mai văd oameni triști pe stradă și lacrimi să curgă doar de bucurie. În ceea ce mă privește, viața mi-a oferit atât de mult, încât nu mi-am dorit ceva în mod special, nici măcar să joc Hamlet.

Foto: PR