Chef Orlando Zaharia povestește că mama lui i-a insuflat pasiunea pentru gătit. Îndrăgitul chef ne-a povestit cu ceva timp în urmă în paginile revistei VIVA! despre începuturile în bucătărie și parcursul său, de când a intrat, după liceu, pentru prima oară într-o bucătărie profesională.
Abonați-vă la canalul de Whatsapp VIVA! Primiți pe telefon cele mai importante articole!
Pasiunea pentru gătit ți-a fost insuflată de mama ta, care, după spusele tale, îți pregătea bucate delicioase, fără să fi avut vreo școală. Ce trucuri ai deprins de la ea în ale gastronomiei?
Mama mea, în ciuda faptului că nu are o școală de profil, nu s-a temut niciodată să experimenteze în bucătăria de acasă și să improvizeze tot felul de reţete cu ingredientele deloc ușoare, de cele mai multe ori, pe care le avea la îndemână. Tocmai această deschidere de a experimenta lucruri noi m-a determinat să fiu și eu creativ și îndrăzneţ în bucătărie. Ea a fost cea care mi-a insuflat ideea gătitului la foc mic sau mediu, pentru a păstra cât mai bine aromele unui preparat. Tot mama este cea care îmi spune mereu că cele mai bune mâncăruri sunt cele care au în spate o poveste și o tradiţie, ea păstrând mereu un sâmbure de autentic românesc în preparatele ei. Încă păstrează anumite reţete vechi, care îmi amintesc de momente minunate petrecute în bucătărie alături de ea.
Chef Orlando Zaharia povestește că mama lui i-a insuflat pasiunea pentru gătit
Puțină lume știe că tu ai ajuns în bucătărie încă de mic copil, prima dată la bunici, unde găteai când aceștia erau plecați la câmp, să muncească. Cu ce preparate îi așteptai acasă? Ai simțit de atunci că acesta va fi drumul tău în viață?
La bunici am fost obișnuit că, dacă îmi este foame, trebuie să îmi pregătesc singur, și atunci am început prima oară să gătesc. E mult spus gătit, mai degrabă combinam într-un ceaun ce găseam prin bucătărie. Împreună cu verișoarele mele îi pregăteam bunicii tot ce consideram noi că ar avea nevoie, iar când se întorcea de la câmp, ne făcea ea cina. Peste zi ne descurcam cu ce ne lăsa ea sau ce reușeam noi să mai încropim. Momentul în care am realizat că bucătăria este drumul meu în viaţă s-a întâmplat puţin mai târziu, pe la 18-19 ani, când îmi doream să plec din ţară pentru a mă dedica gastronomiei.
Orlando Zaharia: „Am intrat pentru prima oară într-o bucătărie profesională după ce am absolvit liceul”
Tu te-ai născut, de fapt, în București, dar, în weekenduri, părinții te du- ceau în Ialomița, la bunici. Ce amintiri frumoase ai din copilărie? Povesteai că erai un copil muncitor… Mai ai frați sau surori?
Într-adevăr, m-am bucurat de copilăria autentică la bunici, din care am rămas cu o mulţime de amintiri frumoase. Ieșeam dimineaţa din casă și mai intram doar seara, și nici atunci de prima oară când ni se spunea. Este adevărat că am și muncit foarte mult la bunici, pentru că așa era viaţa la ţară pe atunci, nu
pentru că m-a obligat cineva, dar m-am și distrat enorm și am învăţat foarte multe lucruri care mi-au folosit mult în viaţă. Cât despre întrebarea legată de fraţi sau surori, sunt singur la părinţi.
Ai început să lucrezi într-o bucătărie profesională de la doar 14 ani, la un hotel, la îndemnul tatălui tău, care-și dorea să faci o meserie. Se întâmpla chiar înainte de admiterea la liceu… Ce a însemnat acea experiență pentru tine, ți-a fost greu, fiind doar un adolescent pe atunci?
Am intrat pentru prima oară într-o bucătărie profesională după ce am absolvit liceul, asta după ce, în primul trimestru, am fost repartizat să fac practică într-un hotel. La început, a fost foarte greu, pentru că era ceva cu totul nou pentru mine, eu încă îmi doream să copilăresc, dar mi-am dat seama repede
că nu mai este de glumă cu școala și că așa începe viaţa.
Pe ce și-a cheltuit chef Orlando Zaharia primii bani câștigați
Nu te-ai sfiit să recunoști că provii dintr-o familie săracă, având o mamă „călcătoreasă de-a gata și tată „maistru strungar. Te bucurai, așadar, că poți câștiga și tu un bănuț… Mai ții minte ce venituri
aveai și pe ce le cheltuiai?
Am crescut într-o familie modestă, cu niște venituri destul de mici, dar asta m-a învăţat să apreciez fiecare lucru, oricât de mic ar fi el. A trecut ceva timp de atunci, dar îmi amintesc că în perioada de practică primeam câte unul sau doi dolari (birlici, cum le spuneam noi) pe săptămână. Mai târziu, când m-au
angajat, știu că din primele salarii mi-am cumpărat haine și am început să ies și eu mai des cu băieţii.