Cum a ales Șerban Pavlu actoria, deși inițial voia să se facă regizor de teatru. Îndrăgitul actor din Clanul ne-a vorbit despre perioada liceului și a facultății și cum a ales meseria de actor, cu toate că la început avea alte planuri. De asemenea, ne-a povestit și cum și-a câștigat primii bani în facultate.
CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE SEPTEMBRIE GRATIS, AICI
Ai avut parte, de-a lungul timpului, de roluri memorabile, dintr-o mulțime de tipologii, și o să amintesc doar „Nunta mută, „Moartea domnului Lăzărescu, „Toată lumea din familia noastră. E vreun personaj de care ești mai atașat? Simți că ai avut rolul carierei sau încă aștepți propuneri?
Propuneri aștepți până nu mai poți juca. Evident că aștept propuneri. Din tot ce ai enumerat și nu numai, cel mai important și însemnat pentru mine a fost rolul din „Toată lumea din familia noastră, în regia lui Radu Jude, pe care îl consider unul dintre cei mai însemnați regizori români în viață.
Șerban Pavlu nu are regrete legate de profesie
Vreun regret legat de profesie ai?
Regrete… Am învățat că e mai bine să nu ai. Meseria noastră este o meserie în care conjunctura joacă un rol foarte important. Pur și simplu, uneori, nu ține de tine. Regretele sunt inutile. Da, am diferite regrete, dar uneori nu e să fie.
Citește și: În ce relații a rămas Șerban Pavlu cu Mihai Bendeac la 14 ani de la În puii mei’: „Nu îmi este dor de…'
Șerban Pavlu: „Cel mai plăcut gust al schimbării din 89 a fost reprezentat de muzică și film'
Aș vrea să ne întoarcem puțin în timp, ca să te cunoaștem mai bine… Ești bucureștean get-beget și mi-ar plăcea să ne povestești cum au fost anii 1980 pentru tine, care sunt cele mai frumoase amintiri de atunci.
Anii 80 au fost anii copilăriei mele. Eu sunt bucureștean get-beget în sensul că eu n-am avut acea casă la țară, bunici care să mă salveze pentru trei luni de vară de betoanele și praful lui Ceaușescu. Atunci locul meu de joacă predilect era reprezentat de demolările comuniste și apoi construcțiile și șantierele comuniste, inclusiv șantierul de la metrou, unde mi-am petrecut foarte mult timp. Cum la vârsta aceea totul este absolut extraordinar, păstrez niște amintiri extraordinare. De exemplu, când urmau să intre în demolare o casă, două, trei, se evacuau și rămâneau câteva săptămâni goale, dar în picioare. Atunci le luam în stăpânire noi, spuneam că aia e cazemata noastră, ne făceam un fel de cartier general și ne războiam cu alții care ocupau altă casă. Pur și simplu, eu am asistat la demolarea și schimbarea orașului în timp ce eram în școala generală și apoi în liceu. Cred că asta e cea mai haioasă parte din copilărie. Și
faptul că aveam foarte mulți prieteni și ne jucam pe stradă. Stăteam cu orele pe stradă. Nu s-a întâmplat niciodată nimic, nu era un pericol. Cel mai plăcut gust al schimbării din 89 a fost reprezentat de muzică și film. Puteai să ai acces la muzică și filme, iar asta a fost o chestie extraordinară. Am crescut cu treaba asta și mi s-a părut fantastic.
Cum a ales Șerban Pavlu actoria, deși inițial voia să se facă regizor de teatru
Știu că părinții tăi au profesii fără nicio legătură cu latura artistică. De unde până unde pasiunea asta pentru teatru și cinematografie? Ai fost încurajat în sensul ăsta sau ți s-a sugerat, cum am pățit cam toți la vremea respectivă, că trebuie să-ți faci o meserie… de viitor?
Mi s-a sugerat întotdeauna că trebuie să îmi fac o meserie de viitor. În regimul comunist, devenise o obsesie a părinților, mai ales în mediul urban: ce urmează să faci. Mi se pare caraghios. Evident că este important să-ți alegi un drum. Ideea fixă pe care o impusese regimul comunist că la 18 ani un copil absolvent de liceu ar trebui să spună cu precizie ce urmează să facă în viață, în următorii 50 de ani, era destul de caraghioasă. Ideea era că tu nu poți încerca lucruri, că nu te poți ocupa o vreme de ceva și
pe urmă de altceva pentru că asta ar fi neserios, că trebuie să te pui cu burta pe carte din clasa a 10-a dacă vrei să faci Medicină sau Drept, că trebuie să tocești bine de tot ca să-ți asiguri un loc în facultățile cerute. În timpul liceului, nu eram nici un elev strălucitor, nici un elev prost. M-am întrebat ce-mi place cu adevărat, ce mi-ar plăcea să fac, și răspunsul meu a fost „teatru. Teatrul, și nu filmul, m-a atras la meseria asta.
Inițial, voiam să mă fac regizor de teatru. Îmi plăcea teatrul și ca loc. Îmi plăcea actul acesta live, întotdeauna mi s-a părut extraordinar. Ai mei nu s-au opus, erau spectatori de teatru, mergeau des. Eu așa am cunoscut teatrul. Mergeam des cu ei și datorită lor am cunoscut pentru prima dată lumea asta.
Cum au fost pentru tine perioada liceului și, ulterior, a facultății? Îmi imaginez că ai niște povești memorabile… De ce ți-e cel mai dor din timpul acela?
De perioada liceului îmi aduc aminte cum își aduce aminte oricine. A fost pentru mine o perioadă de schimbări extraordinare, ca în viața oricărui adolescent, numai că diferența a fost că la mine tocmai venise Revoluția, care m-a prins în clasa a 9-a. Pe lângă toate lucrurile care i se întâmplă cuiva, fiindcă am fost un licean obișnuit (m-am îndrăgostit, am citit, am suferit, am ascultat muzică, am fost la petreceri), au avut
loc și schimbări care s-au produs pe plan social în România, și noutăți care au apărut după Revoluție. Cred că asta a dominat cumva anii aceia din toate punctele de vedere. Ceea ce se vedea pe stradă, ceea ce se vorbea acasă, toate chestiile adolescentine se amestecau cu amintirile despre toate convulsiile sociale și politice din România.
Cum și-a câștigat Șerban Pavlu primii bani în facultate
Primii bani când i-ai câștigat? Și cât de importanți sunt banii, în general, pentru tine?
Primii bani i-am câștigat în timpul facultății. Ca student la Actorie puteai deja să iei mici joburi, ceea ce e un mare avantaj față de ceilalți studenți. Aș vrea să dau un răspuns absolut nobil și să spun că nu există pentru mine partea asta financiară, dar cred că sunt importanți în măsura în care există o parte a meseriei pe care doresc să o fac pentru totdeauna și, pentru a mă putea concentra relaxat și a-mi urmări scopurile artistice, este nevoie de o anumită liniște financiară. Nu mi-am imaginat niciodată că aș fi foarte bogat, nici nu-mi doresc lucrul acesta, nu am urmărit chestia asta, dar cred că un anumit confort financiar este necesar pentru a putea lucra. Cred că aș fi extrem de deranjat să vin la teatru și să știu că pentru copiii mei există niște probleme financiare. Mă tem că nu aș putea să mă concentrez la fel de bine.