Cum gestionează Adriana Turcuman comentariile negative din online. Adriana s-a lovit de un val de reacții în online, când a sărit în apărarea femeilor care nu pot face copii și ne-a povestit în paginile revistei VIVA!, în urmă cu ceva vreme, că hate-ul nu o afectează atât timp cât știe că lucrurile care i se transmit nu sunt reale și se ghidează după un princpiu pentru a nu se lăsa afectată de ce spun cei care nu o cunosc.
CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE IUNIE GRATIS, AICI!
Știm despre tine că ești o femeie puternică, ce nu se lasă afectată de hate. Totuși, bănuiesc că, cel puțin la început, și pentru tine au avut un impact comentariile negative… Cum le-ai făcut față? Ți s-a întâmplat să te simți hărțuită vreodată, inclusiv în viața reală, nu doar pe internet? Ai fost vreodată la psiholog?
Am fost o singură dată la psiholog, dar nu din cauza acestui hate din online. Mi-a folosit, am reușit prin intermediul acelei întâlniri să-mi răspund la mai multe întrebări pe care nu știam că le am despre mine. Ceea ce vreau să spun este că eu cred că e o idee bună să mergi la psiholog atunci când consideri că nu îți mai faci față. În rest, referitor la hate, nu mă afectează atât timp cât știu că lucrurile care mi se transmit nu sunt reale. Ele trec pe lângă mine ca și când le-aș citi legată la ochi. Pe lângă aceasta, ca să mă afecteze, ar trebui să vină din partea unor persoane care contează pentru mine. Altfel, dacă m-aș lăsa afectată de părerile unor străini care au impresia că mă cunosc prin prisma a 10% din ceea ce reprezintă viața mea, căci cam atât aleg eu să expun pe rețelele de socializare, cred că problema ar fi la mine, nu la ei. Dar, din grijă față de psihicul meu, mă ghidez după acest principiu: când părerile vin de la oameni care nu au relevanță pentru mine, nici impresiile lor nu au trecere.
Adriana Turcuman: „Nu cred că aș fi putut avea un start mai bun în viață fără familia în care m-a trimis Dumnezeu'
Adriana, aș vrea să ne povestești câte ceva și despre copilăria ta, la sat. Ce amintiri ai de atunci? Erai o fetiță cuminte, liniștită sau mai făceai și boacăne? Mai ai frați sau surori?
Am foarte multe amintiri, chiar recent am făcut o căutare prin memoria mea ca urmare a unui studiu de psihologie, iar primele amintiri le am de pe la 4-5 ani. Am fost un copil cuminte, dar evident că mai aveam și eu anumite forme de răzvrătire. Însă, tot ceea ce înseamnă copilăria mea la sat este sfânt. Nu cred că aș fi putut avea un start mai bun în viață fără familia în care m-a trimis Dumnezeu și fără mediul în care mi-a fost dat să mă nasc.
Mai am două surori și doi frați mai mari decât mine, iar ei reprezintă un alt element extrem de important în dezvoltarea mea, căci am găsit întotdeauna un sprijin fabulos în ei. Tot ceea ce înseamnă primii 19 ani din viață, atunci când am plecat de acasă, este prețios pentru mine. Simt că acelor ani le datorez tot ceea ce am în materie de valori și principii, iar eu sunt împăcată cu omul care sunt astăzi. Evident că nu am conștientizat aceste lucruri decât după ce m-am îndepărtat de ele, abia atunci am înțeles ce înseamnă „dorul de bătătură.
Abia atunci am apreciat pe deplin fiecare părticică din ceea ce reprezintă satul meu; care, între noi fie vorba, nu e de vreo frumusețe nemaivăzută, că e un sat de câmpie, fără prea multe elemente care ți-ar putea atrage atenția. Însă, nu ai idee câtă emoție îmi provoacă serile de vară în care am ca fundal sonor greierii din iarbă, câinii satului și trenul din depărtare ori serile de iarnă cu mirosul lor de fum amestecat cu frig! Acestea sunt lucruri de neprețuit pentru mine și, probabil, de neînțeles pentru cei care nu au copilărit în mediul rural!
Adriana Turcuman: „Părinții mi-au dat multe sfaturi de-a lungul vieții'
Ce sfaturi ți-au dat ai tăi, de-a lungul anilor? Sunt curioasă de la cine moștenești tăria asta de caracter…
Părinții mi-au dat multe sfaturi de-a lungul vieții, dar m-au lăsat întotdeauna să fac ce vreau eu. Iar acest lucru a contribuit enorm la felul în care m-am dezvoltat, căci, fără să-mi spună în multe cuvinte, mi-au transmis că au încredere în mine. Or, atunci când primești susținerea familiei, cred că poți să cucerești lumea! Legat de felul meu de-a fi, cred că sunt un melanj între mama și tata, la care se adaugă autoeducația. Menționez acest aspect pentru că eu eram o fată timidă, dar cumva, după anumite experiențe, am înțeles că trebuie să las deoparte acel bun-simț sporit cu care cred eu că vin oamenii din mediul rural în orașele mari. Mie așa mi s-a întâmplat, când am ajuns în București am constatat că aveam mereu grija de a proteja interlocutorul din teama de a nu deranja și chiar cu riscul de a-mi face rău mie. Așa că, la un moment dat, m-am băgat eu pe mine în ședință și am concediat o parte dintre aceste rețineri, devenind cea care sunt astăzi. Nu-i ceva ușor de realizat, cu atât mai puțin de pe o zi pe alta, dar nici imposibil de obținut, așa că… recomand! (zâmbește)