Cum s-au cunoscut Felicia Filip și Cristian Mihăilescu, în urmă cu mai bine de 30 de ani: "De aici putem spune că a început totul, acel tot care a traversat o perioadă super romantică între noi, cu povești, povestiri și întâmplări ce se sfârșeau la un final înaintat de zi, la miezul nopții, la Brașov..." / EXCLUSIV

CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE IULIE GRATIS, AICI

Cum a fost întâlnirea?

Felicia Filip: Ce frumos povestește! Are așa un farmec… Și atunci, pentru că povestea este a noastră, îl las să povestească el, pentru că atât de frumos spune.

Vezi galeria foto

Citește și: Ce au făcut Felicia Filip și Cristian Mihăilescu de ziua regizorului: 'Era cu ambele telefoane la ureche, dar eram și eu lângă el, și eram apelată…' Artistul a împlinit 80 de ani / EXCLUSIV

Citește și: Ce verighete poartă Felicia Filip și soțul ei, Cristian Mihăilescu: 'Din miliardele de posibilități, Dumnezeu a făcut în așa fel să ne întâlnim noi doi… ' Cei doi au sărbătorit 33 de ani de iubire / EXCLUSIV

Citește și: Gabi Bădălău dă explicații, după ce Claudia Pătrășcanu a afirmat că venea cu sacoșe de bani acasă, când erau căsătoriți: „Nu avem afaceri cu caracter infracțional”

Citește și: Cum a reacționat iubita lui David Popovici, după victoria de la Jocurile Olimpice. Taisia Nițuleasa a fost în tribune, alături de părinții campionului

Cum s-au Felicia Filip și Cristian Mihăilescu, în urmă cu mai bine de 30 de ani

Cristian Mihăilescu: Eram în plină carieră și se monta spectacolul „Povestirile lui Hoffmann, în regia maestrului Hero Lupescu, care mi-a fost profesor în timpul studiilor la facultate. După aceea, m-a preluat ca solist al operei, iar la „Povestirile lui Hoffmann toate lucrurile sunt dificile. Superbe, dar dificil de cântat. Unul dintre cele mai grele este rolul Antonia. În momentul acela, la Opera Națională din București nu exista o interpretă care să aibă caracteristicile pentru a interpreta rolul Antoniei. Și atunci, a fost invitată o proaspătă absolventă a Universității Naționale de Muzică, cea care câștigase nu știu câte premii. Întâmplarea făcea că eu o văzusem pe această studentă, pentru că mergeam la producții de Conservator. Eu în acea perioadă am făcut mulți ani și critici muzicale. Am peste 1.000 de cronici muzicale scrise în toate revistele de specialitate ale momentului și mă duceam să văd și studenții. Avea o voce foarte frumoasă. Era studenta prietenei mele, marea profesoară Georgeta Stoleriu, care îmi spusese: „Vino să asculți două studente excepționale!. Una se numește Ruxandra Donose și alta este Felicia Filip. M-am dus și amândouă mi-au plăcut foarte mult. Așa încât aveam idee despre ce era vorba.

Îmi aduc aminte că era într-o dimineață, la repetiție, în actul al doilea, când avea Antonia rolul decisiv. Și a venit la timp, ca de obicei. Este de o punctualitate revoltătoare. A apărut o fată foarte firească. Mie mi s-a părut de o frumusețe răvășitoare așa, cu o coadă de cal, foarte simplă, decent, frumos. Așa începea actul respectiv, interpreta trebuia să se așeze la pian și să cânte ceva. În spectacol cânta orchestra, dar ea simula. În dimineața aceea eram cu mari artiști în alte roluri și toți am rămas absolut siderați de vocea Feliciei. Se deschideau cerurile când cânta. Am început să stăm de vorbă.

Aveam amândoi un rol important în acest act al doilea. Eu făceam în acel spectacol patru rolul diferite – de la un tânăr spadasin de 18 ani, la un moș de 90 de ani. Și eram în acest act amândoi, dar, încet, încet, la final, cunoscându-ne, ne disputam aplauzele. Și pot să spun că ea primea mai multe decât mine. Practic, ne-am cunoscut pe scenă. E un lucru frumos să te cunoști pe scenă, în „Povestirile lui Hoffmann, mari povestiri de dragoste. Acolo sunt patru povești de dragoste. Dar în acel spectacol s-au născut cinci povești de dragoste.

Felicia Filip: „De atunci, el a intenționat să-mi comunice faptul că e interesat”

Cum e doamna Felicia, ați simțit că e jumătatea dvs.?

Felicia Filip: De atunci, el a intenționat să-mi comunice faptul că e interesat, să zicem profesional, de mine, pentru că eu aveam de cântat la un moment dat o vocaliză, în culise.

Cristian Mihăilescu: Foarte dificil de cântat acea vocaliză! Publicul nu o vedea, i se auzea numai vocea.

Cristian Mihăilescu: „Erau momente în care ne povesteam multe lucruri”

Felicia Filip: Iar după aceea eu trebuia să ocolesc toată scena și să intru pe partea cealaltă. Și, neavând timp, eu îmi cântam vocaliza și eram concentrată să îmi continui traseul. De fiecare dată, mă surprindea o apariție, aș putea spune, care revărsa spre mine o stare pe care nu o mai întâlnisem până atunci, bineînțeles. Acela era unul dintre momentele ce se repetau la fiecare spectacol și, ușor, ușor, a căpătat o altă dimensiune.

De aici putem spune că a început totul, acel tot care a traversat o perioadă super romantică între noi, cu povești, povestiri și întâmplări ce se sfârșeau la un final înaintat de zi, la miezul nopții, la Brașov de această dată, unde tenorul Cristian Mihăilescu, pe care eu îl cunoscusem pe scenă, devenise regizor de operă, pentru că monta spectacolul cu care și-a dat examenul pentru diploma de regizor. A fost un alt început pentru el. Și uite așa traversam de la Teatrul Dramatic, unde eram la ansamblurile dinaintea spectacolului, și petreceam în stație.

Lăsam toate troleibuzele să treacă și în ultimul mă urcam spre casă, iar el, spre hotel. Erau momente în care ne povesteam multe lucruri. Din punctul meu de vedere, acele clipe au fost de deschidere de uși, de ferestre, spre frumusețe, spre o viață pe care încă nu o cunoscusem și ușor, ușor, mi-au marcat toată existența și această parcurgere din momentul acela al vieții mele și până acum, în așa fel încât, dacă vreți, fiecare moment pe care l-am întâmpinat îl cunoșteam și știam ce să fac. Pentru că el îmi spusese de fiecare dată ce ar trebui să fac.

Și, uite așa, povestea noastră a trecut, de la scenă și din partea profesională, în partea de viață în doi atât de frumos, în așa fel încât, cu toate că vorbim mult, ne spunem multe, petrecem tot timpul împreună, în fiecare moment când ne întoarcem acasă și ne reunim în activitățile diurne, el mă întâmpină spunându-mi ce a făcut, dar cu un farmec extraordinar. Și de fiecare dată mă provoacă. Provocarea se sfârșește în hohote de râs, și asta mai ales în acea deschidere a stării de copilărie, prin care văd de fiecare dată că el îmi dezvăluie lucruri noi, menite să mă bucure și să mă îmbogățească.