Dan Bittman a rememorat în paginile revistei VIVA! frânturi din copilăria sa, marcată de numeroase schimbări, adolescența și tot ce a urmat după majorat, când s-a mutat în străinătate, după ce mama sa se străduie să-i facă pașaport, în anii ’80. Dorul de casă l-a făcut pe artist să revină după numai trei luni, când și-a încercat norocul la Arhitectură. Soarta a fost să fie alta și a intrat la Construcții, unde a lucrat la acea vreme cu celebrul Călin Popescu Tăriceanu.
CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE OCTOMBRIE, GRATIS, AICI
Chiar dacă viața ta a fost întoarsă pe toate părțile în presă, se știu foarte puține despre copilăria și adolescența ta, așa că mi-ar plăcea să facem o incursiune și în zona asta. Ca de la bucureștean la bucureștean, ca să nu mai zic că suntem cam aceeași generație, mi-ar plăcea să rememorezi cele mai emoționante amintiri ale tale de atunci. Știu că părinții tăi au avut mult de suferit…
Da, am avut multe de pătimit cu familia. Eu nu știu cum au rezistat părinții mei, pentru că ne-au demolat de două ori. O dată din Piața Unirii, și au construit magazinul Unirea pe locul casei mele, și a doua oară de pe strada Labirint, colț cu Popa Nan, cea pe care o evocă Ciocu Vintilă în cântecele lui. La fel, s-a lărgit bulevardul și tocmai casa noastră le stătea în cale. Fiind copil atunci, apoi adolescent, nu am suferit atât de mult, dar acum, după ce am construit și eu case și apartamente, îmi dau seama ce era pe vremea lui
Ceaușescu să-ți pierzi casa, mai ales casa copilăriei. Atunci eram prea tânăr ca să-mi dau seama, dar acum realizez prin ce-au trecut ai mei, cât au pătimit și, totuși, au mers mai departe de fiecare dată cu zâmbetul pe buze. După două demolări, au ajuns în Vatra Luminoasă și până și acolo au reușit să facă în așa fel încât să avem o casă decentă, frumoasă și o viață cât se poate de civilizată pentru România comunistă.
Dan Bittman a terminat Liceul German
Puștii din ziua de azi nu-și pot imagina cum trăiam noi fără toate gadgeturile astea smart și cum erau vremurile alea când tehnologie de vârf însemna casetofoane și pickup-uri… Și totuși am avut o copilărie și o adolescență frumoase. Tu cum te distrai în anii 1970-1980?
În perioada aceea trăiam altfel, cu totul și cu totul altfel. Ne bucuram de orice, fiindcă n-aveam nimic. Ne bucuram să auzim Led Zeppelin la Europa Liberă, ne bucuram de fiecare disc sau casetă pe care puneam mâna. De obicei, stewardesele, piloții de avion sau șoferii de TIR de pe internațional aduceau în România informația. Ne bucuram de ceaiuri dansante, cu lumina stinsă, când plecau părinții și ne lăsau câte o oră singuri… Ne bucuram de ABBA (râde), ne bucuram de Deep Purple, ne bucuram de Uriah Heep, de orice, pentru că totul era formidabil.
Totul ni se părea formidabil, aveam o gașcă excepțională la școală. Eu am terminat Liceul German și am avut niște colegi formidabili, niște inteligențe extraordinare, care au ajuns foarte bine mulți dintre ei. Atunci, toată lumea era pe socializare, nu pe distanțare, așa cum este azi. Acum, din ce observ, fiecare e cu telefonul lui, cu computerul lui.
Dan Bittman: „În liceu nu eram rock star'
Nu pot să spun că copiii din zilele noastre nu socializează. Pentru al meu, cel mic, mă bucur cel mai mult, la fel ca și pentru cel mijlociu, fiindcă au făcut sport de performanță și fac – cel puțin ăsta mic – și acolo au antrenori care îi pun să stea împreună, le iau telefoanele, îi pun să lucreze împreună, să vorbească unii cu alții și să rezolve tot felul de probleme, iar asta e o chestie aparte. Dar, în general, acum se merge pe însingurare, fiecare are cubulețul lui, fiecare e în bula lui, și e mai greu, e mai dificil. Românii însă au o capacitate formidabilă de a se reinventa (râde) și sper că nu vor cădea în capcana însingurării.
Dar despre liceanul Dan Bittman ce ne spui? La vremea aceea, deja aveai trupă, practic erai idolul fetelor, mă gândesc… Cum au fost cei 4 ani de liceu, cu bune și cu rele? Îmi imaginez că nu doar colegii, ci și profesorii erau cu ochii pe tine, în calitate de rock star.
Ca o mică erată la ce am povestit, în liceu nu eram rock star. Dimpotrivă, nu cântam, eram un om normal, cu colegii lui cu tot, deci n-a fost cazul. După aia însă, s-a întâmplat ce s-a întâmplat.
Dan Bittman, amintiri din perioada în care a locuit în Germania și Austria
Dată fiind pasiunea ta pentru muzică, mulți își imaginează că ai făcut o facultate de profil. Paradoxal însă, tu ți-ai încercat norocul la Arhitectură și ulterior ai intrat la Construcții…
În 1980, mama s-a dat peste cap să-mi facă rost de pașaport, să mă trimită în Austria și Germania, ca să fug din țară, și n-am reușit, pentru că nu mi-a plăcut deloc. M-am simțit foarte bine acolo, mi s-a părut că totul ține de normalitate. Când am ajuns în Austria și Germania, mi s-a părut că e lumea mea normală, dar, după trei luni, mi s-a făcut un dor de casă și m-am întors. Am dat la Arhitectură, crezând că doar faptul c-am stat prin Germania mă va promova. Nu s-a întâmplat așa, și-n toamnă am dat la Hidrotehnică, Facultatea de Construcții, și am intrat. Am reușit s-o termin cu greu, dar glorios. Măcar diploma mea e luată pe bune (râde), Călin Popescu Tăriceanu fiindu-mi asistent. Foarte impresionat de faptul că am reușit să știu ceva materie, mi-a dat 8.50. Am uitat să spun că, înainte, m-am pregătit pentru Arhitectură cu regretatul Dinu Patriciu, un liberal adevărat… Deci am fost numai pe partea liberală, așa, în viață. (zâmbește)