Dorel Vișan a plecat de acasă de la 11 ani, pentru a învăța. Actorul ne-a povestit în paginile Revistei VIVA! că a fost nevoit să plece de la 11 ani de acasă pentru a studia în altă localitate, dat fiind că în satul natal era școală elementară doar până la clasa a patra. De asemenea, ne-a vorbit deschis și despre anii de liceu și cât de importantă a fost învățătura pentru el.
CITEȘTE REVISTA VIVA! DE IUNIE, GRATIS, AICI!
Maestre, ați împlinit 87 de ani, o viață dedicată teatrului și filmului… dar ne-ar plăcea să cunoaștem și altă latură a actorului Dorel Vișan, așa că o să facem un salt în timp, în anii 40… Cum a fost copilăria dvs.?
A fost altă lume. A fost frumoasă și nu o să înțeleagă nimeni. Toți tinerii aceștia de astăzi nu înțeleg ce a fost, pentru că nu au avut ocazia să trăiască această copilărie și tinerețe. Dar poți să mă întrebi…
Dorel Vișan a plecat de acasă de la 11 ani, pentru a învăța
Din câte știu, nu v-a fost ușor. Ați fost obligat să vă maturizați destul de repede…
Copilăria mea a fost copilărie, deși a fost numai jumătate copilărie, pentru că eu am fost plecat de acasă, de la țară. Am plecat la 11 ani și am făcut școala. La noi, nu era școală elementară, numai până la clasa a IV-a. Și atunci am plecat în altă localitate și toată viața mea mi-a fost dor de mama. Noi, ardelenii, avem un cult al mamei. Și al țării. Probabil că această legătură este normală și are același nume: mamă. Pe vremuri, se spunea țara-mamă. Acum nu se mai spune așa, se zice „keep in touch.
Erați mezinul familiei, dar și cel mai studios, mai dornic să învețe. Părinții v-au sprijinit?
Am fost mai cuminte decât frații mei, care erau mai mari și care făceau mai multe năzbâtii și mă băgau pe mine în față. Am fost cuminte, dar am și învățat. Am considerat că învățătura este pentru mine, nu pentru alții. Și așa era la noi. Când te vedeau, spuneau să vii la învățătură, să te facă om. Așa i-a spus tata directorului școlii de învățători, mai târziu așa: „Domnule director, dacă nu se poartă bine, dați-i după cap! Eu l-am adus aici să-l faceți om. Așa a spus tata. L-am auzit când a zis. Îl pândeam de acolo, dintr-un colț al școlii. Când venea la școală, nu venea la mine, mergea la director sau la diriginte și pe urmă venea la mine. Să vadă cum mă port. Așa făceau părinții. Nu-l așteptau pe director la colț să îl bată, cum se face astăzi, că lumea e liberă și în România educată.
Dorel Vișan a făcut școala de învățători
Viața de licean cum a fost?
Eu am făcut școala de învățători. Și la noi era foarte organizată, pentru că stăteam la cămin, la internat, iar internatul era în cadrul școlii. Deci, la ultimul etaj era o cameră unde dormeau elevii. Era un dormitor mare, de 80 de persoane. Și era și un loc unde dormeau elevii mai mari. Adică era împărțit pe ani. Iar liceenii mai mici le spuneau celor din anii mai mari „domnul elev, cu respect. Când erai întrebat ceva și răspundeai, adăugai și „domnul elev. „Am fost acolo, domnule elev. Așa se spunea. Abia am așteptat și eu să trec în anul II, să îmi spună și mie „domnul elev cei din anul I. Așa a fost școala atunci. Era școală, nu era penitenciar sau nu știu ce e azi…
O statistică a anului trecut spune că 11 milioane de români nu au citit o carte. Suntem pe ultimul loc din Uniunea Europeană la consumul de carte. Ce ziceți?
De aia suntem „România educată, cultivată, cum i-a spus domnul președinte. Dar noi ne-am cultivat ca pe buruieni, că și buruienile se cultivă singure. Sunt mai ale dracu decât plantele buruienile. Sunt rele, nu scapi de ele. Planta o tai cu sapa și s-a dus. Buruiana o tai și se reface.
Dorel Vișan: „Nici spectatorul nu mai găsește la teatru ceea ce caută'
Și doar doi români din zece merg la teatru o dată. Așa spune statistica.
Sunt mulți. Dar acum, dacă tot ne-am apucat să povestim, nici spectatorul nu mai găsește la teatru ceea ce caută.
Ceea ce era înainte?
Nu ceea ce era înainte, ci ceea ce ar trebui să găsească și acum. Înainte, teatrul era un loc de întâlnire al adevărului. Așa se spunea. Spunea Ionescu – marele dramaturg, care a trăit în Franța și și-a spus Ionesco – „nu mă duc la teatru să primesc răspunsuri la întrebările mele, ci să capăt alte întrebări. Am scris eu o dată o poezie – „Încurcate sunt căile Domnului. Când scrii întrebări, trebuie să faci întrebări.