Se știu foarte puține despre copilăria Mihaelei Rădulescu. A făcut gimnastică ritmică și i-a plăcut să învețe, având de învățat multe lecții încă de la o vârstă fragedă. Vedeta s-a deschis și ne-a povestit cum a copilărit, care a fost relația cu părinții și familia sa!
CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE OCTOMBRIE, GRATIS, AICI!
Uitându-mă la un interviu de-al nostru mai vechi, am realizat că nu te-am întrebat nimic despre copilărie și sunt convinsă că sunt detalii foarte relevante pentru devenirea ta ulterioară… Deci, cum era Miha- ela mică? Ai fost un copil răsfățat sau, dimpotrivă, părinții tăi ți-au dat o educație spartană?
Mă jucam mereu cu băieții, eram foarte competitivă și deloc interesată de păpuși. Îmi făceam datoria la școală, la gimnastică, eram premiantă și mer- geam la olimpiade, dar nu-mi prea plăcea să stau locului sau să n-am păreri. Nu eram deloc alintată, dar știu că eram iubită de toată familia – mi-am prins în viață toți bunicii și toți străbunicii. De la bunicile mele am învățat să gătesc o mulțime de mâncăruri, dar îmi plăcea mai mult să stau cu bunicii și cu tata la reparat chestii prin casă sau prin curte.
Mama a fost mereu cea riguroasă, dar nu era nimic spartan în educația mea. Am avut părinți tineri, mama avea 20 de ani când m-a adus pe lume și era studentă, ca și tata. Din doi părinți profesori, n-aveam cum să greșesc fundamental sau să o iau pe vreun drum greșit, dimpotrivă. Și le sunt recunoscătoare pentru tot, mai ales pentru ce nu-mi convenea când nu înȚelegeam de ce mă certau. Acum înțeleg tot și îi iubesc și mai mult.
Care este cel mai fericit moment pe care ți-l amintești din perioada aceea?
Eram fericită de câte ori erau mândri de mine, eram fericită când plecam în vacanțe la mare sau la munte, eram cea mai fericită când venea toata familia acasă de sărbători…
Ai să le reproșezi ceva părinților tăi? A fost vreun moment care te-a marcat, care ți-a schimbat perspectiva asupra vieții?
Era o vreme când mi se părea că din vina lor nu m-am făcut scriitoare mai devreme, cum visam eu, pentru că nu m-au susținut și-mi tot spuneau că aia nu-i o meserie, e un hobby. Dar, după ce mi-a venit mintea la cap, am realizat că părinții nu-s de vină niciodată pentru neîmplinirea viselor – numai noi suntem de vină, noi și neîncrederea în ce vrem, în cine suntem, când suntem foarte tineri. În concluzie, n-am absolut nimic să le reproșez, ci doar… iubire pentru cum m-au crescut.
Știu că ai făcut gimnastică ritmică de la 5 ani. Acestă ramură sportivă necesită mult efort și, nu în ultimul rând, determinare și sacrificii. De altfel, s-a scris că ai fost supusă unor tratamente nu tocmai gentile, în sala de gimnastică. Te întreb direct… Corecții fizice ai primit?
Sportul de performanță m-a disciplinat enorm, mi-a dat un ritm și o pasiune pentru mișcare pe care le am și astăzi. Am iubit antrenamentele zilnice. Da, erau dure și epuizante, dar nu ne bătea nimeni. Cel mult o palmă peste vreun genunchi neîntins, dar nimic de nesuportat sau de reclamat. Performanța se făcea și cu sacrificii, mai ales în perioada aia. Și nu regret nimic. Am avut doar de câștigat, de la ținută la mobilitate, la disciplină și constanță în efort. Am învățat și să câștig, dar și să pierd, și asta a fost o lecție neprețuită.
INTERVIUL INTEGRAL POATE FI CITIT ÎN NUMĂRUL DE OCTOMBRIE AL REVISTEI VIVA!