Blogging fără secrete: cu Tatiana Ernuțeanu despre tabieturi, plăceri vinovate și controverse!

Într-o perioadă în care toți se îndreaptă către Youtube și vlogging, tu ai rămas la clasicul blog… De ce?

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Adriana Bahmuțeanu, după ce a ieșit din sala de judecată, la procesul cu Honorius, care nu s-a prezentat: „Ceva se ascunde în testamentul lui Prigoană”. Avocata ei susține că au obținut o primă victorie azi

În primul rand, pentru mine, bloggingul nu este profesia mea de bază, eu fiind om de comunicare si PR. Ca atare, blogul a fost conceput ca un boutique, unde adun plăceri personale, recomandări de locuri simpatice, old fashion delights, nostalgii și news-uri din zonele mele de interes (modă, frumusețe, leisure). Cu timpul, deși blogul a crescut, nu am simțit nevoia să-l transform într-o sursă exclusivă de venit, nu am simțit că ar trebui să mă aliniez unor tendințe. În plus, nu aparțin categoriei care dorește acest tip de expunere. Și mai cred că există o vârstă pentru toate. Mai bine spus, la o vârstă, devii mai reținut și te obiectivezi mai mult.

Cum este viața de blogger în 2018? Ce trebuie să aduci nou, ca să îți menții publicul aproape?

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cum arată Cristina Maria, soția lui Nicolae Ciucă, și ce spune despre căsnicia cu liderul PNL: „E prima mea apariție publică. Suntem obișnuiți să fim departe unul de altul…”

Nu resimt schimbările. Îmi continui scrierile pe blog, asa cum le simt. Niciodată nu am schimbat stilul de dragul modei momentului și nici subiectele abordate. Poate că sunt eu prea infatuată sau mă iubesc prea mult, însă consider că, așa cum fiecare dintre noi este unic, așa ar trebui să fie și reflecțiile și alegerile, personale. Eu iubesc diversitatea umană și nu aș dori să semăn cu nimeni, în nimic. Îmi accept imperfecțiunile. Apreciez foarte mult autenticitatea celor din jurul meu, astfel că, și în ceea ce mă privește, îmi place să fiu autentică. Spre exemplu, ca să scriu ceva trebuie să-mi fie generată o emoție, care să mă ducă undeva cu mintea, fie în anii french-glam ‘70, fie la strălucirea Old Hollywood, fie la Seventies Euro-Vacation leisure style pe malul Mediteranei, fie la un film cult sau la o carte. Și nu contează dacă scriu despre o expoziție de artă sau despre un ruj, am aceeași regulă.

În ceea ce privește publicul meu, cu siguranță că sunt oameni nostalgici, care simt afinități cu mine, ceea ce se traduce printr-un soi de loialitate. Numărul celor care sunt abonați la newsletterele blogului crește de la lună la lună, iar asta firește că mă face să mă simt apreciată și mulțumită. Le mulțumesc și eu pentru asta. Cât despre ce fac pentru a-i păstra alături, nimic special. Mă prezint așa cum sunt, fără a-mi cosmetiza viața. Un singur lucru aș putea spune că fac în mod special, nu scriu niciodată despre ceva cu care nu rezonez, indiferent de context.

Cât de mult contează branding-ul personal în blogging?

Contează foarte mult, spun eu, din experiența mea. Cu mulți ani în urmă, când nu existau în România decât câteva bloguri, am fost printre primii blogeri. Îmi amintesc că la un moment dat se constituise Romanian Fashion Bloggers, un grup din care făceam parte, alături de alți câțiva. Nu prea aveam habar la acea vreme ce înseamnă un blog. M-am chinuit mult la început, postam des, căutam subiecte, era o nebunie. Mult mai târziu, după ce am lucrat în diverse companii, după ce industria de PR a devenit mai vizibilă, după ce am avut suficientă expunere, întâmplarea a facut să reiau ideea blogului, sub alta formă, iar, de data asta, lucrurile au stat altfel. Numele meu vorbea și, implicit, conducea spre blog.

Tu și soțul tău, Adrian, sunteți unul dintre cele mai stylish cupluri, la evenimente. Cum vă alegeți ținutele? Se vede, totuși, un aer nestudiat…

Mulțumim. Poate că sună nepotrivit in 2018 să spun asta, însă, deși iubesc moda, hainele și accesoriile, nu mi-am ales niciodată din timp o ținută și de cele mai multe ori nu am respectat nici dress-code-ul. De fiecare dată când am intrat într-un top best-dressed, am fost noi și inspirația de moment. Pentru mine, a avea stil nu înseamnă a te îmbrăca astazi boho, mâine rockish, poimâine opzecist și în altă zi retro, cu accente burgheze. Pentru mine, stilul este o unitate în care se adună tot ceea ce ești: preferințele tale de la muzică, artă, referințe din literatură, emoții, sinestezii, amintiri, amprente stilistice din cinematografie etc., într-un cuvânt, marca ta personală. Plecând de la această premisă, mă las condusă de emoția de moment în alegerea unei ținute. După cum, cu siguranță, ai remarcat, nu sunt stridentă în apariții, nu epatez, nu vreau să fiu remarcată, cu obstinație, nu vreau să par o optimistă în fucsia, eu fiind o melancolică ce iubeste bleumarinul J Pe scurt, suntem oameni pentru care naturalețea este foarte importantă, eu mai încerc cateodată să introduc ceva nou în garderobă, poate o culoare, pe care nu am abordat-o, poate vreun croi, de care m-am temut, însă Adrian este de o încăpățânare rar întâlnită, la acest capitol. El este foarte refractar. Rămâne fidel stilului clasic, rareori alegând tricouri mariniere, pantaloni chinos, lejeri și asta pentru că este un fan al stlilului vestimentar al lui Picasso.

Câtă răbdare are Adrian cu tine? Bănuiesc că nu e tocmai simplu să stai lângă o femeie blogger, care participă la multe evenimente, întâlniri etc…

Multă, nu am unitate de masură. Cel mai mult îl solicită capriciile firii mele, care este una foarte complicată. Sunt acel tip de femeie, a cărei stare se poate schimba de la o oră la alta, în funcție și de cel mai insignifiant detaliu care ar putea să o perturbe. Însă cred că asta este și cheia fericirii noastre în cuplu. Aceasta imprevizibilitate a stării mele. Adrian poate pleca de acasă, știindu-ma binedispusă si mă poate găsi, într-o oră, plângând pentru că mi-am amintit ceva sau pentru că mă tem pentru nu știu ce problemă existențială. Nu sunt un om comod deloc, nici ca prieten, nici în conviețuire. Sunt foarte atentă la nuanțe, la gestici, la formulări și imediat mă atac. Acest tip de orgoliu nu este confortabil. Însă, în atâția ani, am învățat reciproc să facem echilibristică printre defectele umane firești, pe care le avem. Am găsit acel echilibru dinamic.

Puțini știu că sunteți împreună de mai bine de zece ani și că aveți job-uri total diferite… Se atrag contrastele?

Eu, privind la mariajul nostru, aș spune că da, e nevoie ca partenerii să fie diferiți, pentru a se completa, dar să existe un fond comun. Adrian este „cercetător', așa cum știu eu să îi spun meseriei lui, ce are o titulatură complicată. Îmi reproșează mereu că nu o spun întocmai J Dar, deh, am scuze, eu sunt o umanistă la bază, o boemă. Are un program fix, ce începe foarte matinal și un domeniu, pe cât de fascinant, pe atât de strict. Este manager într-un laborator, unde analizează de la piulițe și șuruburi, până la componente nucleare și piese din industria aviatică. Eu activez în zona de PR, o industrie ce are și componente glam, ar spune mulți. Astfel, zonele noastre de interes profesional sunt la mii de ani distanță. Este foarte amuzant, când seara, luăm masa și ca orice cuplu, ne plângem de micile „intemperii' profesionale ale zilei, iar conversația decurge cam așa: el povestește ce a pățit cu nu știu ce piesă, ce componentă a analizat la microscop, ce raport de expertiză tehnică a mai întocmit, iar eu, senină, spun doar : ah, da? Aceeași deconcertare și când eu îi spun că am scris un articol despre unii luminaries sau despre celebra tavernă a creativilor, La Procope, sau despre cum mantoul de mătase al lui Paul Poiret s-a transformat în superbul kimono de astăzi. Cam așa sunt discuțiile noastre despre job. În rest, el este un tip romantic, în esență, eu o revoltată și o rockeriță bine pitită de ochii iscoditori ai lumii.

Mulți au impresia că viața de blogger este un dolce far niente… Cum stau lucrurile, de fapt?

Nu este, cu siguranță, însă nu poți schimba preconcepții. Orice act de creație, fie că vorbim de o poză sau de un simplu text, necesită resurse, unele poate necuantificabile, stare, efort, emoție, creativitate… Eu las oamenii să creadă ce vor.

Tatiana, care sunt tabieturile tale? Vedem un aer french extrem de pregnant, la tine…

Ah, sunt tipicară, sunt obsesivă, renunț greu la principii, plăceri, tabieturi. Îmi place până și cafeaua, pe care o fac doar la ibric, să o beau în același loc, pe același fotoliu, în aceleași circumstanțe ca ale zilei precedente. Pun aspiratorul zilnic. Iarna, ador să gătesc deserturi, să mănânc bomboane de ciocolată, răsfoind cărți de atmosferă. Detest să am părul coafat, mă machiez cu același khol negru cu puțin glitter indiferent de moda de moment, nu îmi refuz niciodată ceva ce vreau sa mănânc, din principiu, fumez când sunt stresată, când sunt veselă, când plâng, când fac shopping online, după ce spăl vasele, înainte să le spăl J Îmi cumpăr tricouri mariniere fără număr, nu rezist unei perechi de cercei cu aer vintage, colecționez cartoline și albume de artă, nu suport, nici măcar în vacanțe, să-mi schimb coordonatele cotidiene. Cât despre aerul meu french, mă flatează să aud asta. Îmi place să spun despre mine că nu sunt francophile, ci francofille. J Iubesc aerul nonșalant al franțuzoaicelor, stilul lor jolie-laide, aparenta indiferență față de tot și de toate, lipsa machiajului și a stridențelor.

Se vede în ceea ce scrii că ești pasionată de literatură… Relatează-ne un pasaj literar sau un citat ce te definește…

Cuvintele lui Giacometti îmi vin acum în minte: 'Dacă ar fi un incendiu și ar trebui să aleg între salvarea unui Rembrand sau a unei pisici, aș alege pisica și i-aș da drumul. Și asta, pentru că între artă și viață, aș alege oricând viața.'

Ai promovat conceptul personal chicstalgic… Ce înseamnă chicstalgia, pentru tine?

Da, este un cuvânt pe care l-am inventat și care cuprinde două componente la care țin: lucrurile chic și cele nostalgice. Chicstalgia, înseamnă trecutul, ambalat chic și prezentat într-o formă actuală. Înseamnă toate acele forgotten old delights care nu se pot demoda. Înseamnă locul unde se întlnesc: Antonio Lopez, Slim Aaron, David Bowie, serile frizzante pe French Riviera, coșurile Birquinești, gulerele albe apretate, albastrul Adriaticii și verdele cireșilor din Miramar cu atmosfera luxe-underground, cu eleganța din Belle Epoque, cu nebunii ani ‘80, cu arta lui Jean Michele Basquiat, cu rochiile simple din lurex și cu muzica synth-pop Depeche Mode. Este un tărâm personal plin de nostalgii și trăiri.

Ai vreun obiect vestimentar de care te leagă vreo poveste? Sau un accesoriu?

Sunt multe itemuri și accesorii care au povești. Toate bijuteriile mele, și aici mă refer la cele pe care le port în mod cotidian, nu la gablonzuri, au povești. Am un medalion în formă de inimă, din cristal, pe care l-a primit fratele străbunicii mele materne, rănit pe front fiind, de la Regina Maria.

Regina i-a vizitat pe răniții de razboi, acolo unde erau îngrijiți și a dăruit fiecaruia un obiect. Țin foarte mult la acest pandant, pentru că vorbește despre moștenirea mea personală. Mai am niște cercei preferați, cu rubine și diamante, primiți de la străbunica mea cea bună și frumoasă.

Care e cel mai drag dar primit de la soțul tău?

Și aici lista e lungă. Am un bănuț din aur, pandativ, pe care Adi a cerut să fie gravat un mesaj, la care țineam foarte mult, In God we trust. Un tricou de la un brand french, simplu, alb, care se putea personaliza cu o broderie, și pe care Adrian a ales să fie scris Belle Amoureuse, un inel de la Ana Alexe, cu o cruce mică, pe primul l-am pierdut și a comandat un altul… Sunt multe, inelul cu briliante, când am aniversat 10 ani de căsătorie…

Pare că trăiești într-o lume a ta… O lume cu ieșiri la cafea și cu multe croissante, cu cercei lungi și cu o pasiune nebună către artă… Când simți că te izbește realitatea, crunt?

Plâng. Îmi plâng nefericirile, tristețile, amintirile, dorul, neputințele. Apoi, încerc să stau cât mai departe de răutăți, de bârfe, de invidii. Nu judec pe nimeni, niciodată. Mă feresc de lucrurile dezagreabile și, la fel, de oamenii încrâncenați și cârcotași, care se cred deasupra tuturor. Nimeni nu e mai presus de altcineva, suntem doar diferiți.

Care sunt defectele tale și cum reușești să le transformi (ocazional) în calități?

Nu le transform în calități. Le accept pe unele, cu unele lupt și pe altele încerc să le anulez. Nu-mi iese mereu. Spre exemplu, mă tem de călătorii și mă sperie necunoscutul. Ca atare, călătoresc puțin, nu simt că sunt dispusă să schimb ceva în acest sens, nu mă forțez, nu vreau să-mi produc disconfort.

Sunt foarte impetuoasă, foarte capricioasă, ma înnebunește „dacă-ul' acesta ipotetic, tolerez multe, însă atunci când rup o relație e definitiv, nu mă pot lăsa de țigări și am o tristețe nativă, un soi de melancolie permanentă. Câteva dintre defectele cu care am învățat să conviețuiesc.

Cel mai nou VIDEO

Urmărește-ne pe Google News