Aventura perfectă printre giganții lumii – Imja Tse și Himalaya. Experiența pe care trebuie să o trăiești o dată în viață, la 6.000 de metri

Abonați-vă la canalul de Whatsapp VIVA! Primiți pe telefon cele mai importante articole!

Cuprins

1 Primul obiectiv – Everest Base Camp
2 Organismul începe să „strige că nu are suficient oxigen și că altitudinea îl afectează
3 „Ești puternică, o să fie bine!
4 Fericirea vine la final, atunci când realizezi că ai reușit
5 Eram de la agonie la extaz, nu realizam ce mi se întâmplă
6 „Nici nu știți ce vă așteaptă sus”

„Nu muntele îl cucerim, ci pe noi înșine”, spune un citat celebru, care îi aparține lui Edmund Hillary, primul om care a ajuns pe acoperișul lumii, vârful Everest. Am fost atât de fascinată de rândurile pe care le-am citit într-o carte despre experiența lui, încât am început să am și mai multe curiozități despre Munții Himalaya. Întâmplător, am găsit detalii despre vârful Island Peak (Imja Tse) și a fost chimie, un fel de dragoste la prima vedere. Am crezut cu toată ființa în visul de a ajunge printre giganții lumii și, la câteva luni de când mi-a încolțit ideea, am simțit bucuria de a privi spre cei mai mari munți chiar de la fața locului, din Himalaya.

Vezi galeria foto

Primul obiectiv – Everest Base Camp

Aventura în Nepal a început din Kathmandu, care te întâmpină cu mult zgomot, agitație, un haos ce pare că poate fi descifrat doar de localnici, oameni cu o atitudine extrem de pozitivă. Parcă ar fi un contrast absurd între zâmbetul lor mereu cald, primitor și săracia în care cei mai mulți dintre ei trăiesc. Probabil cu cât avem mai mult, cu atât ne complicăm viața mai tare, gândim într-o avalanșă de direcții și uităm să respirăm, să conștientizăm timpul, sensul lui „aici, acum și tânjim după liniștea sufletească. Oamenii locului pare că au găsit-o prin simplitate.

Citește și: Fiica lui Connect-R și a Mishei a împlinit 11 ani. Cum a fost sărbătorită Maya și cum își uimește părinții: „Este super înțeleaptă și matură pentru vârsta ei. Vorbesc cu ea…'

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Copii ținuți legați de mâini, într-un centru social din Ialomița. Cum au reacționat inspectorii de la Protecția Copilului: "Mi-au motivat că fac acest lucru pentru binele lor"

Citește și: Alina Pușcas nu a fost la înmormântarea tatălui ei și nici măcar acum nu știe unde e mormântul: „Știu unde este doar mormântul bunicilor'. Părinții ei s-au despărțit când avea doar 3 ani

Pașii ne-au purtat și pe la câteva temple, iar o imagine mi-a rămas și acum întipărită de parcă aș fi vizionat un tablou care ilustra viața și moartea: un bărbat desculț pescuia cu mâinile goale într-un râu, la câțiva metri de un trup neînsuflețit învelit într-o pânză, acoperit cu flori galbene, uns cu uleiuri, parfumat cu bețișoare și pregătit pentru „lumea cealaltă. Lăsând în urmă acest spectacol – probabil greu de privit pentru un european, însă un ritual care pentru nepalezul de rând este unul obișnuit – ne-am continuat drumul către munți.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cine este Ursula von der Leyen, preşedinta Comisiei Europene. E căsătorită cu un medic și au împreună șapte copii

Primul obiectiv a fost Everest Base Camp, tabăra de bază, aflată la altitudinea de 5.364 de metri, locul din care alpiniștii pășesc spre îndeplinirea unui mare vis, acela de a ajunge pe Everest, cel mai înalt vârf din lume. Potecile până la Everest Base Camp nu sunt presărate cu obstacole, însă destul de aglomerate pentru un iubitor al muntelui obișnuit cu bucuria de a asculta sunetul naturii și liniștea dintre stânci, în care uneori doar inima se aude cum bate și atât.

Organismul începe să „strige că nu are suficient oxigen și că altitudinea îl afectează

Munții cu greu se arată, semn că drumul este destul de lung, iar cu cât ajungi și mai sus, cu atât încep să apară simptome ca dureri de cap, greață, oboseală. Organismul începe să „strige că nu are suficient oxigen și că altitudinea îl afectează. Oare merită tot acest efort? Da, pe măsură ce înaintezi, peisajele sunt de vis. Ama Dablam, „cel mai frumos munte din lume sau Matterhornul Himalayei, îți bucură privirea și probabil că nu-i vreun călător prin munți care să-l fi văzut „pe viu și să nu fi avut un dram de dorință de a-l cuceri.

Fiind în plin proces de aclimatizare, durerea de cap era chinuitoare, uneori te trezești brusc din somn și ai senzația că te sufoci, însă sunt reacții normale. Cu noaptea-n cap, frigul în oase și respirația grea, am pășit spre următorul obiectiv: Kala Patthar, care se înalță la vreo 5.600 de metri. Într-un moment, parcă a început să sune alarma fericirii, acea clipă în care am zărit Everestul printr-o perdea de ceață și m-am trezit cu cel mai mare zâmbet pe chip. Coborârea a fost mult mai ușoară decât urcarea, însă bocancii mei cei de toate zilele mi-au făcut surpriza nefericită de a-mi pune piedici și fiecare pas îl simțeam ca un cuțit în inimă. Consider că una dintre cele mai mari probleme pe care le poți întâmpina într-o expediție este să nu ai încălțămintea potrivită. Din fericire, eu am găsit o soluție: Sherpa Pasang mi-a împrumutat „papucii lui, și astfel mi-am continuat drumul în bocanci cu patru numere mai mari.

„Ești puternică, o să fie bine!

De mai bine de o săptămână, parcă treceam printr-un fel de ritual. Printre munții din Himalaya, timpul a stat în loc pentru mine, n-am știut nici ce zi este, nici cât e ceasul și nu am avut așteptări pentru a nu simți gustul dezamăgirii. Mi-am spus că, probabil, e o călătorie pe care o voi experimenta o dată în viață, un moment unic pe care voiam să-l trăiesc din plin, să-l respir (atât cât se putea!), să fiu prezentă față de tot ceea ce mă înconjura și să nu permit altor gânduri să-mi răpească bucuria de a fi acolo. Altitudinea, efortul de zi cu zi, ieșirea din zona de confort au dus și la lupte cu mine însămi, un fel de război între „Ce cauți tu aici? și „Ești puternică, o să fie bine!.

Pacea și liniștea m-au învăluit în clipa în care am trecut prin cimitirul alpiniștilor, un loc în care bucăți de stâncă și nume scrise pe ele amintesc de cei care s-au stins pe munte din dorința de a face dintr-un vis realitate, de a salva alte suflete sau din alte motive. Nu-i ceva care să-mi fi produs tristețe, i-am privit ca pe niște eroi, mi-am șters o lacrimă de emoție și am pornit mai departe. Soarele intră repede în nori, ziua-i scurtă, serile sunt reci, iar nopțile, extrem de friguroase.

Nu mai știam cum arată un film pe Netflix, ce se mai întâmplă pe Facebook, ce mai fac ai mei dragi de acasă, nici în oglindă nu mă mai uitasem de zile bune. Somnul era tare greu, totul în jur simțeam că e rece și parcă ud, tușeam mult și uneori mă trezeam brusc și simțeam că mă sufoc din cauza altitudinii. Nu reușeam să dorm mai mult de două, patru ore legate. O nouă zi venea cu alte provocări, un amalgam de senzații și peisaje care mă făceau să simt că parcă am ajuns pe altă planetă, iar zgomotul produs de ghețari sau de vreo avalanșă îți dădea fiori. În bocanci cu patru numere mai mari și printre mii de gânduri, mă îndreptam și mai mult spre inima munților. Se zăreau corturi galbene, însă parcă aveam de mers până acolo încă vreo două zile. Din cauza oboselii de la altitudine, la un moment dat totul pare foarte departe și chiar spuneam, în glumă, că până și mersul la toaletă ajunsese să ni se pară o expediție.

Fericirea vine la final, atunci când realizezi că ai reușit

Odată ce am pășit în tabăra de bază de la Island Peak, am simțit nevoia să mă întind în cort, pe salteaua scăldată de razele soarelui puternic, însă am fost învăluită de emoții. Urma noaptea vârfului, drumul spre Island Peak, puțin peste 6.000 de metri, însă acel „puțin înseamnă enorm atunci când te afli acolo sus. Cu soarele plecat printre nori și-n sacul de dormit, începeam să mă gândesc la tot confortul de acasă, iar mintea trimitea semnale că ar vrea să mă certe pentru că mă aflam acolo. La miezul nopții s-a dat trezirea, însă nici nu cred c-am ațipit în tot acest timp, ci doar am stat cu ochii închiși și într-un infinit de gânduri. Era extrem de frig, iar faptul că știam că trebuie să părăsesc cortul parcă era ceva înspăimântător, nici la stele nu puteai privi cu inima deschisă când totul în jur părea de gheață.

Trecând cu greu peste acest moment, în jurul orei 01:00 am pornit spre impunătorul Island Peak. Recunosc că am cam subestimat acest munte, în sensul că nu credeam ca urcarea să fie foarte dificilă, însă oamenii locului spun că, de la an la an, devine și mai tehnic. Oboseala își pune amprenta și pare că-i ceva fără sfârșit, printre stâncile care parcă nu se mai termină, iar cu cât înaintezi, pieptiș, cu atât fiecare pas este și mai greoi. Când se strigă „pauză, este ca și cum e tot ce ți-ai fi dorit să auzi în viața ta până atunci, însă și când stai pe loc simți frigul ca pe cel mai mare dușman. Aici nu e vorba despre plimbare, despre a-ți bucura ochii cu peisaje divine, ci uneori despre o luptă cu tine însuți, iar fericirea vine la final, atunci când realizezi că ai reușit.

Eram de la agonie la extaz, nu realizam ce mi se întâmplă

Se crăpa de ziuă, ghețarul se vedea în toată splendoarea, o mare de alb nesfârșită, întreruptă parcă de câteva crevase. Am avut și un gând să renunț când am văzut un perete vertical plin de gheață și „păzit de două crevase, dar l-am îmblânzit cu puterea minții și am reușit să trec și peste acest obstacol. Știam că nu mai este mult, iar cu blocatorul prins de coardă simțeam că abia înaintez, aveam sentimentul că mă sfârșesc, că nu-mi mai ajunge aerul. După o porțiune de cățărat, a urmat alta și mă gândeam că-i mai blândă, doar cu zăpadă, însă m-am înșelat. Într-un final, am zărit vârful, iar ultimii 20 de metri cred că au fost cei mai grei. „1, 2, 3, 4, respiră!, îmi repetam continuu, doar câțiva pași mai erau până sus de tot, însă acel sus de tot părea atât de departe…

Când am ajuns pe Vârful Island Peak, un amalgam de senzații m-a învăluit. Eram de la agonie la extaz, nu realizam ce mi se întâmplă, m-am dezmeticit puțin și am simțit cum o lacrimă îmi curge pe obraz. Am oprit- o cu greu prin mănușa foarte groasă și am privit lung. O mare de nori cam negri se zărea, astfel că nu era de stat prea mult și parcă am devenit rațională și îmi spuneam că trebuie să cobor în siguranță. Privești totul în jur cu bucurie, recunoștință și te îndrepți spre drumul care te-a dus spre îndeplinirea visului. Pare abrupt, norii aceia negri devin și mai amenințători, dar, cu răbdare și cu atenție, ajung din nou la porțiunea cu multă gheață care parcă mă întărâta să renunț atunci când urcam. O cobor de parcă simt că vreau să mă răzbun, merg printre cele două crevase, le zâmbesc cu un chip plin de oboseală și-mi văd de drum. Atunci mi se deschide în fața ochilor raiul pe pământ. Ating stânca, zăpada și parcă mă simt nemuritoare, cu toate că suntem atât de mici și firavi în fața munților.

„Nici nu știți ce vă așteaptă sus”

Drumul până jos a fost lung, eram cu buzele „cioplite de soare și de frigul de la peste 5.000 de metri. Alți oameni care urcau dădeau impresia că ne privesc cu milă, iar noi parcă le transmiteam doar din priviri mesajul „nici nu știți ce vă așteaptă sus. După vreo 14 zile de cutreierat printre munți, momentul revenirii în Kathmandu a părut ca și cum aș fi fost aruncată din sălbăticie într-o mare învolburată de oameni. Aventura luase sfârșit, a fost un capitol al vieții care m-a învățat că bucuria există în lucruri mărunte și, astfel, am plâns când în palmele mele curgea apa caldă de la robinet. A fost nevoie să-mi depășesc limitele, să-mi fie foarte frig, să merg spre necunoscut pentru a vedea cu alți ochi ceea ce acasă la mine aveam în fiecare zi. Namaste!

Foto: Flavia Pavelescu

Cel mai nou VIDEO

Urmărește-ne pe Google News