Prohodul Domnului - ce semnifică. Versurile complete ale Prohodului

Vinerea Patimilor e zi de doliu și de post negru pentru creştini. În această zi a pătimit şi a fost răstignit Iisus. Este și motivul pentru care se numește și Vinerea Neagră.

Ce se face în Vinerea Neagră

Este singura zi de peste an în care nu se oficiază Sfânta Liturghie, care înseamnă jertfă în serviciul religios. Se consideră astfel că nu se pot aduce două jertfe în aceeaşi zi. În schimb, se oficiază Denia Prohodului. Astăzi se trece pe sub masa împodobită cu flori, simbolul catafalcului, acoperită cu Sfântul Aer, numit şi Epitaf. Este o pânză imprimată cu icoana înmormântării Domnului. La final, preoţii cântă Prohodul, apoi se înconjoară biserica de trei ori cu Sfântul Aer. În cadrul acestei procesiuni se fac patru opriri, rostindu-se rugăciuni pentru cei vii și cei morți, pentru pacea lumii și pentru mântuirea lumii. Se merge în sens invers față de mersul soarelui. Este semnul că descoperim faptul că nu cinstim soarele trecător pe cer, ci pe Hristos, Soarele Dreptăți,i Cel Veșnic, care nu apune niciodată.

Din acest moment până la Înviere nu se mai trag clopotele. Chiar dacă trebuie îngropat vreun mort, înmormântarea se va face numai cu bătăi de toacă. Potrivit obiceiurilor din popor, în Vinerea Neagră se ţine post negru şi nu se lucrează. Nu se consumă urzici şi oţet. Îentru că lui Iisus i s-a dat să bea oţet după ce a fost biciuit. Nu se frământă şi nu se coace pâine, ca să nu se ardă mâinile Maicii Domnului, aflată în durere şi în rugăciune. Dacă plouă în Vinerea Seacă, se zice că anul va fi mănos, iar de nu, anul va fi neroditor.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cum arată și cu ce se ocupă soția lui Marcel Ciolacu. Sunt căsătoriți de mai bine de 20 de ani

Ce înseamnă Prohodul Domnului

Denia pentru Prohodul Domnului este slujba care se săvârșește în toate bisericile ortodoxe în Sfânta și Marea Vineri. Prohodul în sine este slujba de înmormantare a Mântuitorului Iisus Hristos. Versurile Prohodului au fost compuse de Sfântul Ioan Damaschin. Textul acestuia a fost structurat în trei părți, numite stări. Prima stare conține 73 de strofe, a doua 60 de strofe, iar a treia 43 de strofe. De menționat că fiecare primă strofă a fiecărei părți se repetă și la finalul ei.

În țara noastră, Prohodul Domnului ca text a fost tipărit pentru prima dată la 6 februarie 1836, de către ieromonahul Macarie, cu supravegherea episcopului Chesarie al Buzăului. A fost retipărit, în 1846 și 1853, de către Anton Pann. Deși, din punct de vedere religios, este o cântare de îngropare, versurile Prohodului Domnului transmit bucuria Învierii.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Elena Lasconi și George Simion sunt la egalitate în lupta pentru turul 2 al alegerilor prezidențiale, susține un nou sondaj USR. Pe ce loc este Nicolae Ciucă

Scoaterea Sfantului Epitaf amintește de ridicarea Mântuitorului de pe Cruce de către Iosif din Arimateea și așezarea Lui în mormânt. Epitaful reprezintă trupul și sicriul Mântuitorului. După procesiune, toți credincioșii trec pe sub Sfântul Epitaf, la intrarea în biserică. Apoi, se cântă troparul „Iosif cel cu bun chip”. Această procesiune cu Sfântul Epitaf în afara bisericii are și menirea de a ne arăta că moartea Sa are în vedere întreaga umanitate, nu doar pe creștini.

Prohodul Domnului – Starea Întâi

În mormânt, Viaţă,
Pus ai fost, Hristoase,
Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,
Plecăciunea Ta cea multă preamărind. (proslăvind)
Dar cum mori, Viaţă,
Şi cum şezi în mormânt?
Şi împărăţia morţii Tu o zdrobeşti
Şi pe morţii cei din iad îi înviezi?
Te mărim pe Tine,
Iisuse Doamne,
Şi-ngroparea îţi cinstim şi patimile,
Că din stricăciune Tu ne-ai izbăvit.
Cel ce-ai pus pământul
Cu măsuri, Hristoase,
Astăzi şezi în mic mormânt, Ziditorule,
Şi din gropi, pe cei ce-au murit înviezi.
Iisuse al meu,
Împărat a toate,
De ce vii la cei din iad, o, Hristoase-al meu?
Vrei să dezrobeşti neamul omenesc.
Stăpânul a toate
Mort se vede acum
Şi deşertătorul gropilor celor morţi
Se încuie-n groapă nouă ca unom.
În mormânt, Viaţă,
Pus ai fost, Hristoase,
Şi cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut
Şi viaţă lumii Tu ai izvorât.
Cu cei răi, Hristoase,
Ca un răufăcător
Socotit ai fost, dar ne-ai îndreptat pe toţi
Şi ne-ai scos din amăgirea celui rău.
Mai frumos cu chipul
Decât oamenii toţi,
Ca un om se vede mort şi fără de chip,
Cel ce toată firea a-nfrumuseţat.
Iadul cum va răbda
Intrarea Ta, Doamne,
Şi cum nu se va zdrobi întunecându-se,
De-a luminii Tale fulgere orbind?
Dulcea mea lumină
Şi mântuitoare,
Cum în groapă-ntunecoasă Tu Te-ai ascuns?
O, răbdare de nespus şi negrăit!
Nici lumea de duhuri
Nu pricepe, Doamne,
Nici mulţimea făr de trup poate povesti
Taina îngropării Tale, neştiind.
O, minuni străine!
O, ce lucruri nouă!
Cel ce-mi dă suflare mie Se poartă mort,
Îngropat de mâinile lui Iosif.
În mormânt ai apus,
Dar de-al Tatălui sân
Nicicum nu Te-ai despărţit, Hristoase al meu.
Acest lucru e străin şi nefiresc!
Întreaga făptură
Recunoaşte-n Tine:
Împărat adevărat, pe pământ şi-n cer,
Deşi în mormânt Te-ncui, Hristoase-al meu!
Tu-n mormânt fiind pus
Ziditor Hristoase,
Temelia iadului s-a cutremurat
Şi-ale morţilor morminte s-au deschis.
Cela ce în palmă
Tot pământul ţine.
Sub pământ acum cu trupul Se află mort,
Slobozind pe morţii cei legaţi în iad.
Din stricare, Doamne,
Viaţa mea o ridici;
Căci murind acum, la cei morţi Te-ai pogorât
Şi-ale iadului zăvoare le-ai zdrobit.
Ca lumina-n sfeşnic,
Se ascunde acum
Sub pământ, ca sub obroc, Trupul Domnului
Şi din iad goneşte întunericul.
Mulţimea de oştiri,
Cea duhovnicească,
Împreună cu Iosif şi Nicodim
Merg să-ngroape pe Cel ce e ne-ncăput.
Murind Tu de voie,
În mormânt ai fost pus;
Şi pe mine ce-am fost mort, Iisuse-al meu,
De amara mea greşeală m-ai scăpat.
S-a schimbat făptura
Prin a Tale patimi,
Căcicu Tine-au pătimit toate câte sunt,
Ţiitor a toate cunoscându-Te.
Luând în pântece
A vieţii Piatră,
Cel a toate mâncător, iadul, a vărsat
Pe toţi morţii ce din veac i-a înghiţit.
În mormânt nou Te-au pus,
Înnoind, Hristoase,
Firea oamenilor, prin învierea Ta,
După cum se cade unui Dumnezeu.
Pe pământ ai venit,
Pe Adam să-l mântui.
Şi pe-acesta negăsind, jos Te-ai pogorît;
Pân la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat.
Pământul de frică
S-a mişcat, Cuvinte,
Şi luceafărul lumina sa şi-a ascuns,
Apunând a Ta lumină sub pământ.
Ca un om, ai murit
De-a Ta voie, Doamne;
Dar ca Dumnezeu pe morţi din groap-ai sculat
Şi din întunericul păcatelor.
Vărsând râu de lacrimi
Peste Tine, Doamne,
Cea Curată, ca o maică, a glăsuit:
„Oare, cum Te voi îngropa, Fiul meu?'
Ca grăuntul de grâu,
Ce-ncolţeşte-n pământ,
Spic aducător de rod nouă Te-ai făcut,
Înviind pe toţi urmaşii lui Adam.
Sub pământ Te-ai ascuns
Ca un soare, acum,
Şi-ntr-a morţii noapte neagră Te-ai învelit;
Ci răsai, Hristoase-al meu, mai strălucit!
Cum ascunde luna
Faţa sa de soare,
Aşa groapa Te-a ascuns şi pe Tine-acum,
Cel ce prin trupească moarte ai apus.
Iisus, Viaţa,
Gustând moartea acum,
Pe toţi oamenii de moarte i-a izbăvit
Şi viaţa tuturor le-a dăruit.
Pe întâiul Adam,
Prin păcat omorât,
La viaţă ridicându-l cu moartea Ta,
Adam nou în trup Te-ai arătat acum.
Cereştile cete,
Mort întins, pentru noi,
Te-au văzut, Stăpânul meu, şi s-au spăimântat
Şi cu aripile s-au acoperit.
Pogorându-Te mort,
De pe lemn, Cuvinte,
Iosif cel cu bun chip Te pune-n mormânt;
Ci-nviază, Doamne, mântuind pe toţi!
Bucurie, Doamne,
Fiind îngerilor,
Întristare lor acum le-ai pricinuit,
Cu trup mort, ca pe un om, văzându-Te.
Suind Tu pe cruce,
Împreună-ai suit
Şi pe muritorii vii; iar stând sub pământ,
Ai sculat de-acolo pe cei adormiţi.
Ca un leu, Tu Doamne,
Adormind cu trupul,
Ca un pui de leu Te scoli, Cela ce-ai fost mort,
Lepădând şi bătrâneţea trupului.
Cela ce din coasta
Lui Adam cel dintâi
Pe strămoş ai plăsmuit, eşti în coastă-mpuns
Şi izvor curăţitor ne izvorăşti.
Se-njunghia-n taină
Mai-nainte mielul,
Iar acum Tu, pătimind fără să cârteşti,
Eşti făţiş junghiat şi firea curăţeşti.
Cine dar va spune
Chipul groaznic şi nou?
Cel ce stăpâneşte toate făpturile
Pătimeşte azi şi moare pentru noi.
Cuprinzându-i spaima,
Au strigat îngerii:
„Cum Se vede mort Stăpânul vieţii
Şi de ce-n mormânt se-ncuie Dumnezeu?'
Din coasta Ta, Doamne,
Cea însuliţată,
Izvorăşti mie viaţă, prin viaţa Ta,
Şi mă înnoieşti şi mă viezi cu ea.
Răstignit pe cruce,
Ai chemat pe oameni,
Iar curată coasta Ta împungându-se,
Tuturor iertare dai, lisuse-al meu.
Cel cu chip cuvios
Te găteşte-ngrozit
Şi Te-ngroapă, ca pe-un mort, cu smerenie,
De-ngroparea Ta înfricoşându-se.
Sub pământ, de voie,
Pogorând ca un mort,
Tu ridici de pe pământ, Hristoase, la cer
Pe cei ce de-acolo au căzut de demult.
Deşi Te-ai văzut mort,
Dar eşti viu Dumnezeu
Şi ridici de pe pământ, Hristoase la cer,
Pe cei ce de-acolo au căzut de demult.
Deşi Te-ai văzut mort,
Dar eşti viu Dumnezeu
Şi pe oamenii cei morţi, pe toţi, înviezi,
Omorând de tot pe-al meu omorâtor.
O, ce bucurie,
Ce dulceaţă multă,
A fost ceea ce-a umplut pe toţi ceidin iad,
Strălucind lumina Ta-n adâncul lui.
Îngroparea-Ţi laud,
Patimilor mă-nchin;
Şi puterea Îţi măresc, Milostivule,
Prin care de patimi am fost dezlegat.
Asupra Ta, Doamne,
Sabie-au ascuţit
Şi-a puternicului sabie s-a tocit,
Iar cea din Eden se biruieşte-acum.
Văzând mieluşeaua
Pe-al său Miel înjunghiat,
Doborâtă de dureri striga şi-ndemna
Ca şi turma să se tânguie cu ea.
În mormânt de Te-ngropi,
Şi în iad de pogori,
Dar mormintele, lisuse, le-ai deşertat
Şi întregul iad, Hristoase, l-ai golit.
De-a Ta voie, Doamne,
Pogorând sub pământ,
Pe toţi oamenii din moarte i-ai înviat
Şi la slava Tatălui i-ai înălţat.
Unul din Treime,
Cu trupul, pentru noi,
Defăimată moarte rabdă, binevoind;
Se cutremură şi soare şi pământ.
Ca un vinovat, stă
Cel Preadrept la Pilat
Şi la moartea cea nedreaptă e osândit
Şi Judecătoru-i răstignit pe lemn.
Plăsmuind pe Adam
Din pământ, cu mâna,
Pentru dânsul Te-ai făcut om firesc în trup
Şi de bunăvoia Ta Te-ai răstignit.
Ascultând, Cuvinte,
De al Tău Părinte,
Pân la iadu-ngrozitor Tu Te-ai pogorît,
Înviind tot neamul muritorilor.
„Vai, Lumina lumii!
Vai, a mea Lumină!
O, lisuse-al meu! O, Fiule preadorit!'
Cu amar, striga Fecioara şi jelea.
Vino, necurate,
Ucigaş ucenic,
Şi pricina răutăţii arată-mi-o:
Pentru ce-ai ajuns tu pe Hristos să-L vinzi?
Iubitor de oameni
Te prefaci, nebune,
Orb, nemernic, ne-mpăcat, vânzătorule,
Tu, ce Mirul ai voit să-L vinzi pe bani.
Cu ce preţ ai vândut
Sfântul Mir cel ceresc?
Sau ce lucru de El vrednic în schimb ai luat?
Nebunie-aflaşi, preablestemat satan!
De iubeşti pe săraci,
Şi mâhnit eşti de mir
Ce se varsă, curăţind suflet păcătos,
Cum pe-arginţi pe-a tuturor Lumină vinzi?
„O, Cuvinte, Doamne,
A mea bucurie,
Îngroparea-Ţi de trei zile cum voi răbda?
Mi se rupe inima ca unei maici'.
„Cine-mi va da lacrimi
Şi izvor nesecat,
Ca să plâng pe lisus, dulcele meu Fiu?'
A strigat Fecioara, Maica Domnului.
O, munţi şi vâlcele
Şi mulţimi de oameni,
Tânguiţi-vă şi plângeţi cu mine toţi
Şi jeliţi cu Maica Domnului ceresc!
„Când am să Te mai vad,
Veşnică Lumină,
Bucuria şi dulceaţa sufletului?',
A strigat Fecioara, tânguindu-se.
Deşi ca o piatră,
Tare şi tăioasă,
Ai primit a Te tăia; dar ne-ai izvorât
Râu de viaţă vie, veşnice Izvor.
Ca dintr-o fântână,
Din îndoitul râu,
Ce din coasta Ta a curs, noi ne adăpăm
Şi viaţa veşnică o moştenim.
Voind Tu, Cuvinte,
În mormânt Te-ai văzut;
Dar eşti viu şi Te ridici din morţi, cum ai spus,
Cu-nvierea Ta, Mântuitorule.
Te cântăm, Cuvinte,
Doamne al tuturor,
Împreună şi cu Tatăl şi Duhul Sfânt
Şi-ngroparea Ta cea sfântă preamărim.
Fericimu-Te toţi,
Maica lui Dumnezeu,
Şi-ngroparea de trei zile noi o cinstim
A Fiului tău şi-al nostru Dumnezeu.
În mormânt, Viaţă,
Pus ai fost, Hristoase,
Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti
Plecăciunea Ta cea multă preamărind.

Prohodul Domnului – Starea a doua

Cuvine-se, dar,
Să cădem Ia Tine, Ziditorul,
Cela ce pe cruce mâinile Ţi-ai întins,
Şi-ai zdrobit de tot puterea celui rău.
Cuvine-se, dar,
Să-Ţi dăm slava-a toate Ziditorul,
Căci din patimi Tu ne-ai scos, prin patima Ta,
Şi din stricăciune toţi ne-am izbăvit.
Soarele-a apus
Iar pământul s-a clătit, Cuvinte,
Apunând Tu, ne-nseratul Soare, Hristos,
Şi cu trupul în mormânt punându-Te.
Somn învietor
În mormânt dormind, Hristoase Doamne,
Din cel greu somn al păcatului ai sculat
Întreg neamul omenesc cel păcătos.
„Una-ntre femei
Te-am născut Fiu, fără de durere;
Dar acum sufăr dureri, prin patima Ta',
Cea curată, mult jelindu-se, zicea.
Sus văzându-Te,
De Părinte nedespărţit, Doamne,
Iară jos cu trupul mort, sub pământ fiind,
Serafimii s-au înfricoşat acum.
Răstignindu-Te,
S-a rupt tâmpla templului prin mijloc
Şi şi-ascund luminătorii lumina lor,
Sub pământ Tu, Soare, ascunzându-Te.
Cela ce cu-n semn
A făcut la început pământul,
Azi apune sub pământ, ca un muritor;
Îngrozeşte-te de-aceasta, cerule!
Sub pământ apui
Cela ce-ai făcut pe om cu mâna,
Ca pe oameni să-i înalţi din căderea lor,
Cu puterea Ta atotputernică.
Veniţi să cântăm
Lui Hristos cel mort, Ce-i plâns cu jale,
Ca femeile, ce mir au adus atunci,
S-auzim cu ele: „Bucuraţi-vă!'
Cu adevărat,
Nesecat Mir eşti, Cuvinte Doamne;
Pentru-aceea şi femeile mir Ţi-aduc,
Celui viu, ca unui mort şi îngropat.
Cu-ngroparea Ta
Ai zdrobit de tot iadul, Hristoase,
Şi cu moartea Ta pe moarte ai omorât,
Şi din stricăciune lumea mântuieşti.
Râu de viaţă eşti
Cedin Tatăl curgi, Înţelepciune,
Iar în groapă apunând, viaţă dăruieşti,
Celor din adâncurile iadului.
„Ca să înnoiesc
Firea oamenilor cea zdrobită,
Eu cu moartea Mi-am rănit trupul Meu, voind;
Deci, jelind, nu-ţi bate pieptul, Maica Mea'.
Sub pământ apui,
Cel ce eşti Luceafăr al dreptăţii,
Şi pe morţi i-ai ridicat, ca dintr-un somn greu,
Alungând din iad tot întunericul.
Bob cu două firi:
Dătătorul de viaţă, astăzi,
În adânc pământ, cu lacrimi se seamănă;
Răsărind El iar, lumea va bucura.
S-a temut Adam,
Dumnezeu umblând în rai, atuncea,
Iar acum s-a bucurat c-ai venit la iad;
Căci căzând atunci, acum s-a ridicat.
Maica Ta acum
Varsă râuri de lacrimi, Hristoase,
Şi-a strigat, când Te-a văzut cu trupu-n mormânt:
„Înviază, Fiule, precum ai spus!'
losif Te-a ascuns,
Cu evlavie, în groapă nouă;
Şi cântări dumnezeieşti, de-ngroparea Ta,
Ţi-a cântat, cu lacrimi împletindu-le.
Doamne, Maica Ta,
Pironit văzându-Te pe cruce,
De amară întristare, sufletul ei
S-a pătruns de cuie şi de sabie.
Maica Ta, văzând
Adăparea Ta cu fiere, Doamne,
Cel ce eşti dulceaţa lumii noastre întregi,
Faţa ei cu-amare lacrămi a udat.
„Rău m-am întristat
Şi rărunchii mi se rup, Cuvinte,
Junghierea Ta nedreaptă văzând-o',
Zis-a Preacurata, tânguindu-se.
„Cum am să-Ţi închid
Ochii dulci şi-ale Tale buze, Doamne,
Şi cum dar ca pe un mort Te voi îngropa?',
losif a strigat, înfiorându-se.
Jalnice cântări
Iosif şi cu Nicodim cântă
Lui Hristos ce S-a-ngropat, acum, în mormânt
Şi cu dânşii cântă cetele cereşti.
Sub pământ apui
Tu, Hristoase, Soare al dreptăţii;
Deci şi buna, Maica Ta, care Te-a născut,
De dureri se stinge, nevăzându-Te.
Iadul s-a-ngrozit
Dătătorule de viaţă, Doamne,
Când prădată şi-a văzut bogăţia lui
Şi-nviaţi pe morţii cei legaţi din veac.
Soare luminos
După noapte străluceşte, Doamne;
Iar Tu, după moartea Ta, străluceşti mai mult,
Înviind din groapă ca un Dumnezeu.
Ziditorule,
Primindu-Te în sân pământul
S-a clătit de frica Ta, Preaputernice,
Şi pe morţi cutremurul i-a deşteptat.
O, Hristoase-al meu!
Iosif şi Nicodim cu miruri,
Într-un chip deosebit, acum Te gătesc
Strigând: „O, pământe-nfricoşează-te!'
Doamne, ai apus
Şi cu Tine-a soarelui lumină;
Iar făptura de cutremur cuprins-a fost,
Făcător al tuturor vestindu-Te.
Piatra cea din unghi
O acoperă piatra tăiată
Şi pe Domnu-L pune-n groapă un muritor.
Înfioară-te, de-acum, pământule!
„Vezi-ne aici:
Ucenicul cel iubit şi Maica,
Şi cu dulce glas răspunde-ne, Fiule!',
A strigat Curata, cu amar plângând.
Nici chip ai avut,
Nici frumseţe, când pătimeai, Doamne;
Dar mai mult ai strălucit, când ai înviat,
Şi cu sfinte raze ne-ai împodobit.
Ai apus în trup,
Sub pământ, nestinsule Luceafăr;
Şi aceasta neputând vedea soarele,
În amiază-zi el s-a întunecat.
Luna, soarele
Se întunecă-mpreună, Doamne,
Şi robi binevoitori Ţi s-au arătat
Şi în mantii negre s-au înveşmântat.
„Chiar de-ai şi murit,
Dar sutaşul Dumnezeu Te ştie;
Iar eu cum Te-oi pipăi, Dumnezeul meu,
Mă cutremur', a strigat cel cu bun chip.
A dormit Adam
Şi din coasta lui-şi scoase moarte;
Tu dormind acum, Cuvinte-al lui Dumnezeu,
Lumii viaţă izvorăşti din coasta Ta.
Ai dormit puţin
Şi-ai dat viaţă celor morţi, Hristoase,
Şi-nviind ai înviat pe cei adormiţi,
Ce-adormiseră din veacuri, Bunule.
De ai şi murit,
Dar ai dat vinul de mântuire,
Viţă, care izvorăşti viaţă tuturor;
Patima şi crucea Ţa Ţi le slăvesc.
Cum pot suferi
Cereştile cete îndrăzneala
Celor ce Te-au răstignit, Dumnezeule,
Când Te văd gol, sângerat şi osândit?
În batjocură
Tu îmbraci pe Împodobitorul,
Care cerul a-ntărit şi-a împodobit
Tot pământul, într-un chip preaminunat.
Ca un pelican,
Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte;
Şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii, care au murit,
Răspândind asupra lor izvoare vii.
Oarecând Navi,
Opri soarele, zdrobind duşmanii;
Iar Tu, Soare, ascunzându-Ţi lumina Ta,
Ai zdrobit pe-al iadului stăpânitor.
Nu Te-ai despărţit
De-al Părintelui sân, Milostive,
Chiar binevoind a lua chip de muritor;
Şi în iad Hristoase-al meu, Te-ai pogorât.
Tins fiind pe lemn,
Cel ce spânzuri pământul pe ape,
În pământ, fără suflare, acum cobori;
Care lucru nerăbdându-l, tremură.
„Vai, o, Fiul meu!',
Preacurata jeleşte şi zice
Că „pe care-L aşteptam ca pe-un Împărat,
Osândit acum pe cruce îl privesc!'
„Astfel mi-a vestit
Gavriil, venind din cer la mine:
El mi-a spus că-mpărăţia Fiului meu
Este o împărăţie veşnică.'
„Vai, s-a împlinit
A lui Simeon proorocie
Căprin inima mea sabie a trecut;
O, Emanuile, Cel ce eşti cu noi!'
Fariseilor!
Ruşinaţi-vă măcar de morţii
Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,
Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.
S-a cutremurat
Şi lumina soarele şi-a stins-o,
Când în groapă Te-a văzut neînsufleţit;
Nevăzuta mea lumină, Bunule!
Cu amar plângea
Preacurata Maica Ta, Cuvinte,
Când pe Tine Te-a văzut acum în mormânt;
Ne-nceput şi negrăite Dumnezeu!
54. Maica Precista
Omorârea Ta văzând, Hristoase,
Cu adânc-amărăciune, Ţie-Ţi grăia:
„Să nu zăboveşti, Viaţă, între morţi!'
55. Iadul cel cumplit
Tremura, când Te-a văzut pe Tine,
Veşnic Soare al măririi, Hristoase al meu,
Şi în grab a dat din el pe cei legaţi.
Ce privelişte
Mare şi grozav-acum se vede;
Căci al vieţii Dătător moarte-a suferit,
Voind El să dea viaţă tuturor!
Coasta Ţi-au împuns,
Mâinile Ţi-au pironit, Stăpâne;
Şi cu rana Ta din coastă ai vindecat
Ne-nfrânarea mâinilor strămoşilor.
Oarecând jelea
Toată casa pe fiul Rahilei;
Iar acum pe al Fecioarei Fiu îl jelesc
Maica Lui şi ceata Ucenicilor.
Palme şi loviri
I s-au dat lui Hristos peste faţă,
Celui ce cu mâna Sa pe om plăsmui,
Şi-a zdrobit cu totul ale fiarei fălci.
Toţi cei credincioşi,
Cu-ngroparea Ta scăpaţi de moarte,
Îţi cinstim, Hristoase-al nostru, cu laude,
Răstignirea şi-ngroparea Ta acum.
Ceea ce-ai născut,
Preacurată Fecioară, Viaţa,
Potoleşte dezbinarea-n Biserică
Şi dă pace, cao bună, tuturor.
Cuvine-se, dar,
Să cădem la Tine, Ziditorul,
Cela ce pe cruce mâinile Ţi-ai întins
Şi-ai zdrobit de tot puterea celui rău.