Interviu Diana Şucu: „Cum aş putea scăpa de invidie?”

Privind-o de atâtea ori la evenimente cum se stre­coară prin mulţime cu eleganţa ei glacială, în ţinutele ei impecabile, afişând o mină zâmbitoare şi totuşi implaca­bilă, mereu am avut impresia că nu mi-ar fi uşor să port un dialog cu ea. Prima mea dis­cuţie cu Diana, însă, chiar dacă nu mai lungă de cinci minute, m-a făcut să închid tele­fonul cu o senzaţie nouă. Era în vacanţă şi se străduia să ţină pasul cu energia fiilor ei.

Unde vă relaxaţi acum şi cât de liniştite pot fi vacanţele cu băieţii?

Liniştită… nu prea sunt, că dacă ai co­pii, şi mai ales băieţi, eşti nevoită să fii alături de ei oriunde. Se caţără, aleargă… Ei fac sport şi eu sunt acolo, obo­sesc, sunt acolo, le e foame sau vor să înoate, sunt acolo. Fireşte, alături de Dan, care e un tată minunat, şi crede-mă, nu spun o platitudine. E o altfel de linişte în vacanţele noastre: aceea că suntem împreună şi că ne distrăm. Am fost la mare aici în ţară, am fost la munte… dar oriunde am fost, află că am gătit, am avut grijă de cei 3 băieţi ai mei şi mi-a făcut mare plăcere. Mă consider norocoasă, pentru că am o familie frumoasă, pentru că am fost şi sunt iubită.

Posibil ca acum să se bucure de mare şi cei pe care i-ai ajutat prin Fundaţia Mobexpert. Care a fost cel mai fru­mos feedback primit de la cineva pe care l-ai ajutat?

Mi se frânge inima atunci când văd părinţi care, pe lângă diagnosticul co­pilului pe care-l poartă în buzunar, se gândesc cu disperare că nu pot să asi­gure cele necesare pentru vindecarea sau ameliorarea puiului lor. Îmi aduc aminte de momentul de deznădejde prin care a trecut domnul Sobaru atunci când a recurs la gestul disperat de a se arunca de la balconul Parla­mentului. A fost o situaţie-limită din punctul meu de vedere, care din ferici­re s-a terminat frumos. Zilele trecute am vorbit cu psihologul care se ocupă de fiul său, Călin Sobaru (n.r. Călin a fost diagnosticat cu autism) şi, cu vo­cea tremurândă, mi-a spus că băiatul, pentru prima dată în viaţa lui, s-a deplasat singur şi că din acel moment terapia cu el cunoaşte noi conotaţii. Cu sinceritate îţi mărturisesc că mi-au dat lacrimile de bucurie! Copilul aces­ta o să fie autonom, o să fie liber!

Există un revers al medaliei în activi­tatea ta caritabilă? Eşti asaltată de tot soiul de solicitări, pe toate căile?

Oooo, da! Ştii povestea lui Marlon Brando? El a avut o activitate carita­bilă uriaşă, a ajutat foarte mulţi copii! Pe măsură ce ajuta, numărul celor care apelau la el se mărea. Iar el a făcut un fel de depresie. Tot timpul spunea că de fapt nu a făcut nimic, că toate acţiunile lui nu au rezolvat nimic şi că, de fapt, totul e ca o gaură neagră: înghite fonduri, energie şi rezultatul e nesemnificativ. Până într-o zi, când unul din colaboratorii lui l-a sfătuit să nu mai gândească aşa şi că ar fi bine să aibă mereu în minte ce a făcut, nu ce nu a făcut. Sigur că spre Fundaţia noastră vin cazuri grele, dar, aşa cum am mai spus-o, le analizăm, ne documentăm şi niciodată nu oferim banii părinţilor, ci spitalelor sau instituţiilor de care are nevoie copilul respectiv. Şi încercăm să ne gândim la ce am făcut, nu la ce nu am făcut…

Citeşte continuarea interviului cu Diana Şucu în numărul de august al revistei VIVA!