A murit tatăl lui Ioniță de la Clejani, celebrul lăutar Marin Manole, la vârsta de 82 de ani. Tatăl lui Ioniță de la Clejani a făcut parte din Taraful Haiducilor, distribuit și în filmul The Man Who Cried, alături de Johnny Depp și Cristina Ricci. Marin Manole a fost un lăutar extrem de respectat printre artiști.
CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE MARTIE, GRATIS, AICI!
Ioniță de la Clejani trece prin momente cumplinte după ce tatăl lui s-a stins din viață. Celebrul lăutar din Taraful Haiducilor sau Taraf de Haidouks, așa cum era cunoscut pe plan internațional, Marin Manole, decedat la vârsta de 82 de ani. Deocamdată, Ioniță de la Clejani nu a oferit declarații legate despre pierderea sa uriașă.
A murit tatăl lui Ioniță de la Clejani! Regretatul Marin Manole a fost un lăutar apreciat și la Hollywood
Marin Manole, tatăl lui Ioniță de la Clejani, era recunoscut drept o legendă în lumea artiștilor și talentul său a captat atenția și la Hollywood. Lăutarul a lăsat un gol imens în inimile celor care l-au cunoscut și i-au apreciat muzica.
Taraful Haiducilor, al cărui membru a fost și tatăl lui Ioniță de la Clejani, Marin Manole, a avut ocazia să apară în distribuția filmului „The Man Who Cried', jucând alături de actori celebri precum Johnny Depp și Christina Ricci. Această formație este recunoscută la nivel global ca fiind una dintre cele mai talentate, marcând istoria muzicii tradiționale.
Cu toate acestea, după dispariția membrilor mai în vârstă, strălucirea tarafului a început să pălească treptat, deși unii dintre membrii generației anterioare încă mai concertează atât în străinătate, cât și în România, potrivit radioimpuls.ro. La începutul anilor 2000, prestigioasele publicații internaționale au laudat talentul muzical românesc, iar străinii au fost de fiecare dată profund impresionați de abilitățile de improvizație ale artiștilor noștri.
Cum a reacționat tatăl lui Ioniță de la Clejani când artistul a plecat de acasă
În urmă cu ceva timp, Ioniță de la Clejani povestea pentru VIVA! despre momentul în care și-a luat viața în mâini și a decis să-și facă o familie cu propriile puteri, fără ajutorul părinților. Ioniță de la Clejani susținea că tatăl său nu l-a ajutat cu nimic atunci și l-a lăsat să se descurce singur, dar a fost mândru de el că a ajuns un nume respectat pe propriile sale forțe.
„Știi cum e la noi, mama și tata nu vor să pleci din casa lor. Se gândesc: „Am muncit să am atâtea camere… Stai aici cu noi! Avem casă mare. Trăim împreună.' E mai bine să stai separat. Așa am considerat noi la vremea aceea. După studiile de la București, m-am întors la Clejani. M-am angajat la Clejani la CAP în 1990. Am dat un examen și am fost acceptat eu, având studii superioare.
Aveam o înțelegere cu președintele: „Fac toate traseele cu mașina mea personală, dar pe mine sâmbăta și lunea mă lași în pace! Nu vin la serviciu. Sâmbăta veneam de la nuntă, lunea veneam de la nuntă. Eram liber și așa mi-a convenit. La un moment dat, nu mai mergea bine treaba la noi acasă. Viorica era o artistă, nu era o fată care să aibă grijă de animale. Mama își dorea ca ea să aibă grijă de animale. Nu era pentru noi asta. Ca să evităm discuția asta, am decis să ne mutăm. Dar unde să ne mutăm, că nu aveam bani, nu aveam nimic?!
„Mama nu mi-a dat nimic, nici tata'
Aveam 22 de ani. I-am făcut o întrebare primarului, pentru că se construiseră niște blocuri în Clejani, pentru cei care veneau să lucreze ca profesori și ingineri… Erau un fel de locuințe sociale. L-am întrebat pe primar dacă îmi dă și mie un apartament și i-am explicat situația. Ne-a dat un apartament cu trei camere, niște pereți goi… Nu aveam nimic! Nici masă, nici pat, nici cu ce să facem cald. Dar aveam serviciu. Lucram acolo și cântam împreună. Făceam bani. Am luat de la mama Vioricăi un pat.
Am luat de la un unchi de-al meu un reșou, o butelie și un aragaz cu două ochiuri. Mergeam la Bolintin și mâncam, că aveam mașină și permis. Primul meu vis a fost să am mașină și să-mi iau permis. Și aveam o Dacia 1300, cum era atunci. Mâncam la Bolintin, că era oraș, și veneam acasă. Până ne-am pus și noi pe picioare, când am început să avem ce ne trebuie. Nici preș la ușă nu aveam. Am adus un zugrav să ne zugrăvească, îl chema Cocoș. Când a văzut în ce stadiu suntem, s-a dus și ne-a adus mâncare de la el de acasă', a povestit Ioniță din Clejani, pentru viva.ro.