Lultima notte di Amore', tradus sub 'Ultima noapte' este un film regizat de Andrea Di Stefano, care spune povestea unui locotenent de poliție, Franco Amore (Pierfrancesco Favino), care chiar în seara înainte de pensionare se găsește investigând o crimă. Astfel, ultima noapte de Amore se va dovedi a fi cea mai lungă dintre toți anii săi de serviciu. Are un sfârșit greu de imaginat, iar dacă încă nu l-ai urmărit este momentul. Cu toate astea, regizorul Andrea Di Stefano a oferit un interviu savuros despre tot ceea ce a însemnat acest film, de la idei, scenariu, difuzare și tot ceea ce implică!
CITEȘTE REVISTA VIVA! DE MAI, GRATIS, AICI!
Vorbește-ne un pic despre ideea de la care a pornit acest film.
E destul de simplu. Cum zicea Vasco Rossi: „uneori cântecele se nasc spontan, cu tot cu versuri’. Se aplică și la filme. A început destul de firesc într-o perioadă petrecută în preajma polițiștilor și familiilor lor pentru un alt proiect. Ofițerii din poliție se pensionează destul de devreme și uneori rămân cu un gust amar: simt că au dat tot ce aveau mai bun poliției și că nu au primit niciun fel de recunoaștere pentru asta. Întotdeauna m-a impresionat profund acest fapt. În Italia, polițiștii sunt văzuți de multe ori ca neghiobi care pierd vremea cu nimicuri toată ziua, însă realitatea e foarte diferită. Îți trebuie curaj și sânge-rece ca să îți iei pistolul din dotare la brâu și să intri pe tură. Iar pentru curajul ăsta ești plătit cu 1800 de euro pe lună. Acest film s-a născut din poveștile lor și își propune să exploreze viața de polițist cu tot ce înseamnă puncte slabe, traume, visuri și povești de dragoste.
Despre poveste ce ne puteți spune?
Este situată în Milano, în zilele noastre. Franco Amore (Pierfrancesco Favino) este un polițist care, în noaptea din ajunul pensionării sale, trebuie să investigheze o crimă. Victima este chiar prietenul și partenerul său de echipaj, Dino, ucis în timpul unui jaf de diamante. Și astfel „Ultima noapte’ a lui Amore se va dovedi cea mai lungă din viața sa. În italiană, „Amore’ înseamnă dragoste. Iar Franco este Amore nu doar cu numele, ci și prin ceea ce face.
Franco Amore își pregătește discursul de pensionare. Este ultima lui noapte din cei 35 de ani în slujba poliției. În lunga sa carieră nu a tras nici măcar o dată pentru a ucide și întotdeauna s-a străduit să rămână onest. Ce nu știe el este că are în față cea mai lungă și dificilă noapte din viață și că pericolul amenință tot ceea ce contează pentru el: cariera sa, dragostea pentru soția sa, prietenia cu partenerii de echipă, chiar și propria-i viață. În „Ultima noapte’ a lui Amore, Milano este scena unor evenimente care se vor succeda cu repeziciune, în timp ce lumina dimineții pare tot mai departe.
Ce înseamnă acest film pentru dvs.?
Cred că filmul acesta este despre coborârea în Infern a unui om cinstit. Dar este totodată și un tribut adus măreței povești de iubire dintre el și soția lui, care îl va însoți și ea în această coborâre. Premisa pornește de la un furt de diamante pus în scenă de cine te aștepți mai puțin: de polițiști. Mi-am propus să dau stereotipurile peste cap: de exemplu, filmul începe cu un antreprenor chinez care angajează o echipă de pază. Îl suspectăm de legături subterane cu oameni suspecți, dar se dovedește că este complet sincer și că are într-adevăr nevoie de protecție. Mi-am dorit un film turnat pe peliculă de 35mm pe o autostradă autentică, plină de mașini care gonesc prin cadru. N-am vrut un film făcut pe calculator, ci unul cu oameni reali, oameni cu creier, care să mă ajute să construiesc o viziune pe care nu mi-am dorit-o exclusiv a mea, ci și a producătorilor, asistenților, scenografilor și costumierilor.
A fost un volum enorm de muncă. Ce se vede pe ecran este doar vârful icebergului: a fost nevoie să reașezăm mașinile la loc după fiecare scenă în timp ce alte mașini treceau în viteză pe lângă noi, iar asta a necesitat un mare efort din partea echipei de producție, cred că este un caz unic. Am experiență ca regizor în America, unde am lucrat la Escobar: Paradisul pierdut cu Benicio Del Toro și Informatorul cu Clive Owen. Sincer vă spun că ar fi fost foarte dificil să filmez chiar și acolo din cauza costurilor, asigurării și a problemelor de locație. Gândiți-vă doar că Favino a trebuit să accelereze pe autostradă lângă mașini ce mergeau cu 100km/h în timp ce camera filma 360.
Citește și: Ce a spus Lili Sandu despre Adela Popescu, după ce a înlocuit-o la Vorbește lumea: „Mi i-a lăsat așa…’
A fost nevoie de o lungă perioadă de cercetare înainte de a turna filmul pentru a putea înțelege mai bine diferitele comunități din Milano.
Bineînțeles, situațiile pe care le portretizez au la bază mărturii ale celor implicați direct. A fost esențial să pot discuta cu cei din poliție și să aflu punctul lor de vedere cu privire la lumea interlopă din Milano. A fost, de asemenea, fascinant să pot lua interviuri comunității chinezești care lucrează în Italia și care e deseori supusă unui tip de criminalitate cu o dinamică foarte aparte. Am răspândit anunțuri pentru casting în chineză și am primit răspunsuri de la oameni din întreaga țară care își doreau o probă. Țineau foarte tare să participe într-un film italian și să aibă ocazia să-și spună punctul de vedere într-un mod realist, lipsit de prejudecăți. Asta chiar dacă, în cazul nostru, era implicată doar o mică parte din întreaga comunitate. Entuziasmul lor m-a marcat profund.
Vorbiți-ne puțin despre relația dintre Amore și soția lui.
Este o mare poveste de dragoste. Franco și Viviana se iubesc foarte mult și, din momentul în care începe să aibă un rol activ ca protagonistă în film, ea devine motorul din spatele întregii povești și ajunge chiar să-i salveze viața soțului ei. Mi-am dorit o relație tipică între doi italieni, una în care te poți certa din cele mai mărunte cauze și totodată să îl iubești pe celălalt cu pasiune. Sunt doi oameni obișnuiți împinși de forța lucrurilor într-o situație cu totul neobișnuită, iar acest fapt, cuplat cu interpretările a doi actori atât de talentați, creează momente autentice de commedia allitaliana.
Cum l-ați ales pe Pierfrancesco Favino ca protagonist în film?
A fost prima mea alegere și am scris scenariul imaginându-mi-l pe Franco Amore cu fața lui. Ne-am întâlnit acum mult timp, dar n-am fost niciodată apropiați. L-am urmărit de la distanță și l-am admirat nespus pentru ce făcea și cum făcea, pentru faptul că a continuat să crească și pentru modestia sa. Cred că modestia și inteligența sunt calități esențiale dacă îți dorești o carieră atât de prestigioasă la nivel național și internațional. Favino este un actor de geniu, are grația unui James Stewart și intensitatea unui Benicio Del Toro.
Cum ați descrie interpretarea sa în rolul lui Amore?
Cred că a dat tot ce avea mai bun. A fost o nesfârșită sursă de inspirație pe platou și deseori glumeam spunând că îl văd ca fiind muza mea. Când am încredere într-un actor, îi ofer indicații și ajutor, dar intru și într-un „mod de ascultare’ în care discutăm fiecare aspect și facem schimb de idei. Filmul este unul ambițios ca structură și producție, iar Pierfrancesco a jucat un rol esențial atât pe platou, cât și în afara lui, și m-a ajutat să realizez produsul pe care îl vedem astăzi. Ambiția lui a fost la fel de mare ca a mea, iar ăsta a fost punctul nostru de plecare.
Care considerați că sunt cele mai mari calități ale sale?
Unii oameni sunt pur și simplu talentați. E greu de găsit o sursă anume. A muncit foarte mult de tânăr, s-a antrenat intens și a învățat câteva limbi și accente italiene. Cred că este unic, atât din punctul de vedere al talentului, cât și al rigurozității. Uneori, în timpul editării, mă simțeam vinovat că i-am cerut să joace o scenă diferit văzând că în fiecare dublă reușise să insufle autenticitate în variații impecabile, la cel mai înalt nivel și pe care le-aș fi putut folosi așa cum erau. Însă cred că, pe platou, ne aflam amândoi într-o transă competitivă. Își dorește să încerce fiecare scenă din nou și din nou, exact ca mine. Joacă un rol complex, cu multe fațete, și îmi place să îmi imaginez că publicul nostru intră în contact cu cineva pe care simt că îl cunosc deja deoarece fiecare lucru pe care Pierfrancesco îl spune și îl face în film este întocmai cum mi-am dorit. Cred că protagonistul unui film de gen ca acesta reprezintă un unicat narativ. Dacă aș fi tânăr și aș vedea filmul, aș fi de-a dreptul fermecat: este o lecție de actorie pentru multe generații de tineri actori.
Cum ați ales-o pe Linda Caridi în rolul feminin?
Am avut o serie de probe pentru rolul Vivianei, dar Linda m-a convins pe loc. Este foarte experimentată și are un talent incredibil. Pe platou, a dat dovadă de abilități de improvizație extraordinare. Își însușește scena și o transformă în ceva nou. Îmi amintește de Anna Magnani, Silvana Mangano sau Monica Vitti. Cred că este cu adevărat unică și că merită să fie cunoscută la nivel internațional. Stăpânește o gamă deosebit de largă de expresii și reprezintă un exemplu tangibil care dovedește că actorii italieni trebuie luați în serios. Înainte de a începe filmarea, am avut repetiții lungi, iar toți actorii au fost disponibili pentru a pregăti filmul ca o echipă. Când am ajuns pe platou, stăpâneam deja destul de bine întregul scenariu. Cum am mai spus, Linda a dat dovadă de o amplitudine fantastică, dar nu este doar despre asta, actoria nu este o formă de gimnastică. Un actor are propria sa gravitație, iar noi toți eram captivați de fiecare dată când Linda urca pe scenă, însă varietatea ei era mereu congruentă cu personajul și cu scena. S-o privești jucând este o experiență cu adevărat magică.
De ce l-ați ales pe Francesco Di Leva în rolul lui Dino?
Francesco Di Leva a fost genial la casting. Are un talent unic și se vede că a avut o viață grea și aventuroasă. Are o sclipire copilărească și pură în priviri, de parcă s-ar afla constat într-o stare de inspirație, iar acest lucru i-a conferit personajului o notă distinctă de melancolie. În timpul probelor, l-am alăturat pe Favino unei serii de candidați: el a mai lucrat cu Di Leva în trecut și, când i-am văzut împreună, am fost cucerit pe loc de chimia dintre ei.
A venit și momentul lui Antonio Gerardi: vorbiți-ne despre personajul lui, Cosimo.
Cosimo este oglinda orașului Milano din prezent, în care distanța dintre bogat și sărac, imigrant și milanez get-beget e tot mai mică. E un om care s-a ridicat prin propriile puteri, un om de afaceri suspect care s-a stabilit în Milano și a urcat pe scara socială până a ajuns bogat. Este vărul din Calabria al Vivianei, are legături cu mafia, iar asta va fi o piedică cu care Franco Amore se va întâlni la un moment dat. Despre Antonio Gerardi aș vrea să spun că este o adevărată forță pe scenă, cu o charismă ce amintește de Joe Pesci, și că poate improviza pe loc fără să iasă din personaj sau din fluxul scenariului.
Considerați că povestea ar putea fi plasată în alt loc în afară de Milano?
Povestea asta ar putea avea loc oriunde: un bărbat cu o anumită slăbiciune face o greșeală care se dovedește a fi gravă. Mi-a surâs ideea de Milano deoarece cred că, în trecut, a fost portretizat foarte frumos în multe filme, dar e destul de neglijat în ultima vreme. După ce am regizat două filme în străinătate, am vrut să mă întorc în Italia pentru a spune ceva „de aproape’. Brecht obișnuia să zică: „spune povestea grădinii din spatele casei tale și vei fi scris o epopee universală’, iar eu mi-am dorit să le acord scenariului și acțiunii locul pe care îl merită pentru a realiza un film care să nu pară jucat, ci improvizat. Mi-am dorit să spun povestea unor oameni pe care îi știu, atât pentru originile mele, cât și pentru anumite dinamici pe care le-am admirat deosebit de mult printr-un tip de cinema de care m-am îndrăgostit încă de când eram băiat. Mă refer la commedia allitaliana și la filmele lui Vittorio De Sica, în care actorii aveau o forță narativă fabuloasă. I-am admirat întotdeauna pe De Sica, Petri, Risi, Monicelli și pe Comencini pentru stilul lor regizoral în filme în care își dau întâlnire un scenariu de calitate și o încredere în abilitățile actorilor cu ajutorul cărora portretizează o scenă cu realism, dar și cu un strop de magie.
Ce v-a determinat să reveniți la pelicula de 35mm?
Împreună cu producătorii Marco Cohen și Francesco Melzi am deschis un dialog constructiv încă de la început. Trebuie să-i convingi pe producători de calitatea alegerilor tale, deoarece o decizie greșită se poate răsfrânge asupra întregului proiect. Am lucrat, așadar, ca aliați și ne-am sincronizat total în alegerea peliculei în favoarea filmului digital. Prefer pelicula chiar dacă înseamnă că trebuie să fii foarte sigur de ce urmează să faci pe platou.
V-a fost utilă experiența acumulată pe platouri de filmare naționale și internaționale la realizarea acestui proiect?
Munca unui regizor nu este doar rezultatul travaliului creator, ci și al vieții și experienței tale. În acest proiect, m-am folosit, bineînțeles, de toate cunoștințele acumulate, dar ce nu se poate învăța este ambiția de a face un film cu atenție la cele mai mici detalii: cu asta te naști. Diferența pe care am sesizat-o de data aceasta o reprezintă implicarea distribuției și întregii echipe. Cu toții au fost cuceriți de film și au lucrat la el cu foarte multă pasiune și dedicare. În Italia avem tradiția unei cinematografii mărețe, însă am fost copleșit de nivelul lor de implicare.
Sursă foto: VIVA!