Acasa la Irina Pacurariu si Ticu Lacatusu

Ma simt acasa unde sunt ei toti. Conteaza cine e in jurul tau, cine are nevoie de tine, cine iti consuma energia pentru ca apoi sa te reincarce. (Irina)

La 40 de ani, ti-ai luat un an sabatic. De ce? Ai trait criza femeii de 40?
Aveam aproape 40 de ani si nu statusem niciodata pe loc mai mult de cateva zile. Nascusem al doilea copil, ajutorul mamei mele era mai putin solid, pentru ca nu mai este atat de tanara ca atunci cand s-a nascut Carina, decisesem sa ne mutam in alt oras, aveam nevoie de timp… Cat de-spre criza, am avut o criza la 40 de ani cand mi-au furat toate actele si portofelul la Paris, unde sarbatoream cu mama si cu toata familia. (rade) Criza a tinut o noapte, pana mi-am facut actele din nou, deoarece a doua zi trebuia sa ma intorc in tara.

Acum, de cand aveti doi copii, Ticu imi spunea ca nu stie daca o sa mai plece…
Pai nu mai pleaca fiindca a terminat planeta! (rade) Eu nu l-am tras niciodata de maneca pe Ticu pentru responsabilitatile de acasa. Stie si singur ca avem doi copii mici care au nevoie de doi parinti. Sunt sigura ca o sa faca lucruri care nu o sa puna pe nimeni in pericol, dar o sa-i dea si lui bucuria de a descoperi, bucurie care nu cred ca poate fi compensata cu nimic.

Cand vorbiti mai des la telefon? Cand e plecat sau cand sunteti acasa?
Vorbim mai des cand e plecat. Cand suntem in tara, suntem ocupati. Nu suntem un cuplu care sa-si trimita sms-uri o data la 10 minute.

Cand il stii pe Ticu plecat, nu iti este teama pentru viata lui, a familiei?
Cele mai sfasietoare momente sunt cele in care stii ca le e foarte rau, ca e furtuna, ca nu pot merge mai departe si ca nu poti sa controlezi nimic. Trebui doar sa crezi ca vor lua cea mai buna decizie, ca sunt oameni care stiu ce fac.

Ati trait multe povesti impreuna. De ce ti-e cel mai teama ca s-ar putea intampla?
Ca nu o sa mai avem destule povesti de aici inainte.

INTERVIU CU UN ALPINIST

Ticu, care sunt cuvintele pe care le spui familiei inainte de a pleca intr-o expeditie?
Eu nu sunt un om care vorbeste foarte mult. Nu-mi plac despartirile lungi, lacrimogene, siropoase. In plus, acum te ajuta si tehnologia sa tii contactul cu cei de acasa mult mai usor. In anii 90 era mult mai dificil. Ajungeau scrisorile dupa ce ajungeam eu acasa. Uneori le desfaceam eu.

Daca ar fi sa compari casnicia cu escaladarea unui munte, unde ai spune ca e mai greu sa reusesti?
E greu sa faci echipa de familie. In viata sunt multe greutati care le pot intrece pe cele din alpinism. In casnicie nu poti sa dai lectii, e ceva care tine de experientele personale, de modul in care privesti viata si relatia. Nu pot sa dau lectii nimanui si nici eu nu cred ca sunt un exemplu in acest sens din moment ce eram in Hilamaya cand s-a nascut a doua fetita, Petra. Am fost norocos ca m-a inteles. (zambeste)

Iti pare rau ca nu ai fost cu Irina atunci?
Normal, trebuia sa fiu langa Irina, asa vad oamenii lucrurile. Dar eu nu le vad in modul in care le vad toti oamenii. S-a putut si asa si a fost bine. Dar mi-am luat revansa dupa un an cand am urcat un varf in premiera si l-am botezat cu numele Petrei. Consider ca m-am compensat cumva.

Irina te intelege pana la capat?
Da, face eforturi si, in general, reuseste sa ma inteleaga.

Dar tu o intelegi? Si ea are o meserie care o tine mult timp departe de casa…
O inteleg fara sa fac eforturi foarte mari. Inteleg foarte multe chestii, sunt un tip destul de intelegator.

Dupa ce in 20 de ani de activitate ai atins cele mai inalte varfuri de pe cele 7 continente, spui ca nu-ti mai faci planuri pe termen lung.Totusi, care e urmatoarea expeditie?
Acum am planuri pe termen scurt, care nu tin neaparat de alpinism: documentari, filme, o carte pe care vreau demult sa o scriu, tabere pentru tineret si copii in Cheile Bicazului si Cheile Sugaului, un proiect pentru un muzeu alpin la Piatra Neamt. Expeditiile viitoare raman deocamdata secrete. (rade)