Am fost la Londra s-o vad pe Angela Gheorghiu in „La Traviata“. M-am asteptat la un spectacol extraordinar. Eram pregatita: ascultasem toate ariile, citisem criticile, studiasem distributia. Si, desi am facut toate acestea, ceea ce am vazut a depasit cu mult tot ce mi-am imaginat ca va fi. La masa apoi, stand de vorba cu Diva, am inteles si de ce.
Biletele sunt in geanta, sa nu uit pasaportul. Asa. Bagajele… O rochie simpla, neagra, pentru evenimentul cel mare. Balerini sau tocuri? Fac un calcul rapid si renunt la tocuri. Imi iau si emotiile in bagaj, nu am cum sa le las acasa. Se tin scai de mine, oriunde ma duc. Chem taxiul si ma grabesc spre aeroport. Am aceeasi senzatie ca am uitat ceva ca atunci cand ma duceam la examen, in sesiune, si ma intrebam a mia oara daca am parcurs tot. Ma cufund in ganduri si… peste cateva ore ajung la hotelul de pe malul Tamisei, de langa Turnul Londrei.
De fiecare data cand trec pe langa el, ma gandesc la una dintre cele care si-au gasit sfarsitul acolo, la Anne Boleyn, cea de-a doua sotie al lui Henric al VIII-lea, mama celei care avea sa schimbe istoria Angliei, Elizabeth I, si simt o strangere de inima. Ce femei puternice, ce lume cruda, ce destine incredibile si ce drame la activ… Imi pun mana la gat si ma bucur ca de el nu spanzura decat esarfa, fericita fiind si de faptul ca, pe umeri, capul sta bine prins.
Plimbarile prin Londra sunt ca o terapie si, daca ar fi posibil, le-as include bucuroasa in orice forma de tratament impotriva stresului si a depresiilor. Sigur, le-as recomanda si oamenilor politici (dar nu pe banii statului) nu de alta, doar ca sa vada cum un oras care sta pe un rau mai mare decat Siretul, nu se inunda, desi ploua cam in fiecare zi… Am zis ceva de terapie, nu? Incerc sa ma simt bine si intru in primul restaurant care imi iese in cale. Ii spun ospatarului ca ma grabesc. Ma intreaba de ce, ma duc cumva la meci? Il privesc si-mi dau seama ca nu e englez, fiindca astfel de intrebari nu vin din partea cuiva din Insula. Ii spun ca ma duc la Opera. I se aprind ochii si intrebarile incep sa curga. Da, am ghicit. Nu e englez, e italian si iubeste opera. Ma intreaba cine canta, ii spun si exclama: „Aaaaa! Gorghiu! (asa i se pronunta numele in strainatate). E divina! O iubesc! Mai e casatorita cu Alagna? Zambesc si dau din umeri. Plec in admiratia si invidia italianului meloman, indreptan-du-ma spre Royal Opera House.
Spectacol, urale si sampanie
Multime de popor la intrare! Si mai vin inca oameni. Sala se umple pana la refuz. Ma intalnesc cu Ioana, fiica Angelei Gheorghiu care imi spune ca este emotionata. „De ce? – o intreb. „Pentru ca asa sunt mereu, ma gandesc la ea tot timpul…. Imi transmite si mie starea ei, ma asez pe locul meu, luminile se sting si minunea incepe. Orchestra, apoi prima scena. Angela apare intr-o lumina venita ca de nicaieri si ca de pretutindeni, in acelasi timp. Incepe sa cante si ariile curg ca valurile unui rau de sampanie. Joaca intens, apar lacrimi in ochi, se aud urale dupa fiecare arie, lumea striga „Bravoooo! Angela continua si nu se lasa pana cand nu moare sfasietor, in rolul Violetei Valery, prinsa in brate de un Alfredo coplesit. Montarea este aceeasi din 1994 de la Covent Garden, cand BBC si-a intrerupt programele obisnuite pentru a transmite in direct spectacolul care a smuls ovatii si strigate de admiratie. Acelasi lucru s-a intamplat si acum. Si, desi este aceeasi montare, spectacolul pare nou si fresh. Insasi Angela a fost surprinsa de vuietul publicului care parea o mare gata sa inghita scena, pentru ca, desi se stie iubita, nu a anticipat reactia intensa a salii.