E dependenţa de sex o boală psihologică ce poate fi tratată sau este doar o scuză pentru femeile şi bărbaţii infideli? I-am adresat această întrebare lui Mihai Dobrovolschi, proaspăt licenţiat în Psihologie şi viitor terapeut, începând din această toamnă.
Sorin şi Andreea se iubesc. Sunt atât de siguri pe ei, sunt atât de siguri unul pe celălalt, încât o seară de dragoste le sătura inimile şi pentru o săptămână sau mai bine. Sunt încă destul de tineri şi destul de inteligenţi să îşi îngrijească momentele de apropiere ca pe nişte grădini sacre. Îşi discută buruienile de la rădăcină. Îşi rezolvă tacticos agendele şi îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare seară pentru somnul adânc şi mulţumit al celei mici. Apoi se spală, ea aprinde câte-o lumânare şi întâi se privesc liniştit, ca două maluri, fără vreo nesiguranţă, fără să îşi intre unul altuia în ochi. Fac dragoste fără grabă, necompulsiv, bucurându-se de plăcere aşa cum poţi s-o faci doar când ştii că o meriţi. Sorin şi Andreea au avut copilării fericite, familii fără probleme şi noroc. Dar, dincolo de ei suntem noi, ceilalţi, toţi. Cei particulari, cei cu vârtejuri, cu neînţelesuri oglindite în celălalt, cei cu toane, cu stări, cu „nu ştiu ce-am’-uri.
Românii se strâmbă, în general, când aud de psihanaliză. Dar la fel se strâmba prea des, din păcate, şi felul lor de-a iubi, încă din faşă. Mama cu copilul în braţe şi-a pierdut paradisul de mult prin sărăcie, comunism, familii ciuntite de război, pudoare terifiantă, bărbaţi ca nişte copii aspri şi apartamente cu igrasie. Prea puţine dintre ele şi-au ţinut bebeluşii în braţe în pace şi iubire, harpe şi flori, ocrotite de restul lumii. Si de-aici, uite că auziţi din nou de psihanaliză, se naşte dependenţa de sex. Freud, Ferenczi, Klein, toţi marii cercetători cărora românii le doresc să ajungă în iad, ne-au arătat cum toată furia, frustrarea, tristeţea şi vinovăţia din braţele mamei sădeşte în copil ciudate şi ocolite căi de a lua şi de a da iubire.
Maria este o femeie arătoasă. Are soţ şi copil, un job cu răspundere multinaţională şi salariu în euro cu trei zerouri. Stăpână pe viaţa ei, stăpână pe subalterni, îşi păzeşte cu cinism micul secret: când o sună Alex, misterios şi ferm, îşi ia pauza de prânz mai devreme, goneşte prin oraş şi ajunge la el roşie la faţă, pulsând sex prin tot corpul, pregătită să îl servească, să se lase înjurată, umilită, să îi simtă cu lacrimi palmele, de ciudă şi bucurie că ştiu atât de bine unde să atingă. Îi trebuie asta măcar o dată pe săptămână. Îi e dor de durere, o ştie de undeva.
Marian pare un bărbat echilibrat. Mereu la costum, emană putere şi calm. Oamenii care îl cunosc şi spun despre el că are o lume la picioare nu ştiu câtă dreptate au, de fapt: din când în când, Marian primeşte singurele momente fără de care viaţa lui ar fi lipsită de sens, când soţia lui, ştiind că aşa va rămâne pe veci al ei, încalţă tocurile înalte şi i se plimbă prin faţă. Este singurul mod în care Marian poate simţi plă-cere. Îi e dor de picioarele înalte şi de ruşinea de-a le privi de jos. Ştie asta de undeva.
E imposibil să găseşti într-o pagină, două, ce cauţi în ore multe de psihoterapie. Poate că Maria îşi va reaminti accesele de furie ale mamei sau răceala incestuoasă a tatălui. Poate că Alex va afla de ce muşca prea lacom din viaţă de mic copil. Poate Marian îşi va aduce aminte de picioarele mamei, lungi ca nişte coloane de templu, cu vârfurile prea rar îndreptate către el. Sau poate vor afla altceva.
Ce îi uneşte pe toţi este modelul ciudat în care s-a transformat un lucru atât de comun ca ţinutul în braţe. O mamă şi copilul ei sunt două inimi care dansează un vals lin, legănat, cald. Cea mai mică rupere de ritm transformă totul într-un tango nervos, sacadat şi întrerupt, antagonist şi dependent.
Dependenţa de sex nu e o superputere. De cele mai multe ori, are prea puţin de-a face cu instinctul sănătos prin care omul, ca şi Creaţie, continuă să existe împreună cu ceilalţi. Nu o să vedeţi prea des oameni care să tânjească compulsiv după o clipă pură de intimitate fizică, pentru că cei care ştiu să o ofere şi să o obţină o au tot timpul. Din păcate, asta este un fel de artă pierdută pentru mulţi, pentru cei care au fost învăţaţi să îşi dorească tot mai mult ocolirea dragostei decât dragostea în sine, pentru cei care au ajuns să se obişnuiască cu setea şi nu cu izvorul.
Toţi suntem undeva pe drum, între Sorin şi Andreea pe de-o parte, şi toate Mariile sau Marianii pe de alta. Învăţăm să ne învăţăm, despre noi şi despre vals, într-o ţară şi-ntr-o vreme cu prea multe divorţuri tinere, tocuri răzbunătoare şi dureri plăcute. Şi, câtă vreme visăm la clipe calde în care ne privim fără să ne intrăm unul altuia în ochi, ci pe sub piele, înseamnă că avem un port spre care să navigăm.
Text de Mihai Dobrovolschi
Fotografie de Andrei Pungovschi