Acum doi ani, Carmen Trandafir ne vorbea în revista VIVA! despre viața ei personală, cu bune și cu rele. Vedeta și-a deschis atunci sufletul și ne-a povestit și despre greutățile din copilăria ei, resimțite în lipsa tatălui. Deși nu le-a fost ușor, artista, împreună cu mama sa și ceilalți frați, au reușit să se mobilizeze și să muncească împreună, cot la cot, pentru un trai decent. Acum, nu doar solista se laudă cu cariere minunate, ci și fratele său, Răzvan, și cele două surori, Sorina și Ramona.
CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE MARTIE, GRATIS, AICI!
Cum a fost copilăria ta, comparativ cu cea a fetei tale?
Noi suntem patru frați: Sorina, eu, Răzvan și Ramona, sora mea cea mică. Copilăria? Oarecum e diferită pentru toți. Alte vremuri am trăit eu, alte vremuri trăiesc ei. Să zicem, noi altfel vedeam o portocală adusă de Crăciun și altfel o privesc ei, care o au acum în fiecare zi. Ana înțelege, pentru că i-am explicat de mică și mi-a zis că trăiește momentele comunismului, plus că ea și azi a văzut a mia oară la un film românesc. Îi plac filmele românești și s-a uitat la „Amintiri din Epoca de Aur. Despre acest serial fata mea spune: „Mama, parcă după imagine simt și mirosurile din comunism, de la clădirile acelea. Parcă miroase comunismul prin imaginile acestea, așa. A gaz, a petrol… nu știu cum zice ea.
La fiecare lucru pe care îl face eu îi spun cum era pe vremea noastră. Dacă ridic tonul la ea sau dacă tati e dur cu ea, că e mai strict, ori dacă profesorii sunt nu știu cum, îi reamintesc apoi, în glumă, de perioada copilăriei mele: „Ana, mamă, dă-mi puțin, să-ți dau cu rigla la palmă, să te mângâi un pic!. Pe vremea noastră te durea și îți rămâneau semne. Ce dureri erau…
Carmen Trandafir, despre greutățile din copilărie
Din fericire, acum lucrurile stau altfel…
Vă dați seama că acum nu s-ar mai întâmpla așa ceva, profesorul ar putea ajunge la pușcărie dacă ar atinge un copil. „Când te mai plângi, eu am să-ți spun cum era atunci și ce trăiam noi! Voi aveți parte acum de mult mai bine, îi spun fiicei mele. Tot în „Epoca de Aur vedeam cum intrau tovarășii profesori în clasă, salutau, iar elevii se ridicau și cântau imnul. Eu nu sunt o nostalgică, nu cer să se cânte imnul, dar asta îți dă o rigoare, un respect față de țara ta și față de școala ta.
Uită-te și tu la uniformă! Nu vreau să exagerez. Eu am cerut la școală să aibă tricouri. Când Ana a intrat în primul an, am cerut să aibă tricouri, cum au americanii, cu logo-ul școlii, toți. Pentru că una e școala, iar când ies de la ore pot să se îmbrace cum vor ei. Ana avea întotdeauna culori date de mine – alb, gri, bleu, albastru. Niciodată nu a avut pe ea culori vii, ca roșu sau roz, ci a fost decentă. Școala e școală și nu vorbesc despre fete care merg cu burtica goală și buricul la vedere. Educația nu e comunistă, nu e ca pe vremea mea.
„Am avut o copilărie oarecum altfel. Noi, neavând tată, am trăit mai greu momentele’
Dar în familie cum a fost, pe vremuri?
Am avut o copilărie oarecum altfel. Noi, neavând tată, am trăit mai greu momentele. Dar greul a fost pe mama, ea a avut grijă să nu simțim lipsa tatălui și a muncit. Noi i-am fost alături, dar, fiind singură, ea a fost mai aspră cu noi. E adevărat că și noi am fost ascultători. A fost mai greu pentru noi, dar am devenit mai responsabili. De exemplu, fiica mea e mai alintată, chiar dacă are un fond bun. În principal, am avut o copilărie fericită, de la un moment dat încolo, când am rămas doar noi cu mama și nu au mai fost probleme.
Am avut prieteni, colegi, ne-am adunat tot timpul acasă la noi, în timpul școlii, și la Școala Populară de Artă. Toți colegii mei veneau acasă la noi cu plăcere, pentru că mama gătea pentru toți. Făcea cele mai bune dulciuri și șnițele. „Să mergem să mâncăm șnițele la mama lui Carmen și a Sorinei, așa ziceau. Ceea ce văd că și eu continui la fel, pentru Ana. Până în pandemie, petreceam majoritatea weekendurilor cu colegi de-ai ei. Ziceam: „Azi, alege cinci colegi! și făceam o sâmbătă de jocuri, de filme, de joacă fără telefoane. Le spuneam: „Cine vorbește urât, pedeapsă!, Adică spăla un geam, aspira… Niște pedepse care să îi și amuze.
La un moment dat, intenționat făceau câte ceva, pentru că voiau să facă toți treabă. Era un fel de joacă. Până mi-am dat seama că sunt prea prietenă cu ei și s-ar putea să se simtă Ana nu știu cum… Atunci m-am mai retras, am stat deoparte. Asta cred că am moștenit-o și eu de la mama: plăcerea de a-i oferi copilului meu un mediu plăcut, și prefer să o fac acasă la noi decât să meargă pe cine știe unde. Fiecare își face o gașcă pe genul lui, pe firea lui.
Cu ce se ocupă fratele și cele două surori ale lui Carmen Trandafir
Sorina, sora ta, mai stă în Japonia?
S-a mutat de multă vreme din Japonia în Belgia. Colaborez muzical acum cu nepoata mea, Arona Sakurada, fata ei. Cele mai noi proiecte la care lucrez sunt compuse de ea de la distanță. Fiica Sorinei studiază în Dublin, dar vom continua să înregistrăm și să lucrăm împreună pentru albumul pe care plănuiesc să îl lansez.
„Răzvan e profesor, Ramona e asistent medical stomatolog’
Sorina mai cântă?
Ea cântă acum, lucrează la firma Toyota, dar a format o trupă muzicală cu cei care lucrează acolo și sunt pasionați de muzică. O fac ca hobby. Au format o trupă de vreo 10-12 membri care cântă la galele companiei, din pasiune, ca să se relaxeze. Sorina are acasă studio și, deja, s-a scris despre ei în revista companiei. Trupa cântă în piața mare din Bruxelles fără bani, de plăcere, dar serios.
Fratele tău, Răzvan, s-a axat pe munca la catedră din câte știu, nu-i așa? Dar Ramona ce face?
Răzvan e profesor la Școala româno-turcă și la alte școli. Predă, lucrează cu copiii. Îi plac mult copiii, copiii îl plac. Aici se regăsește el în etapa asta a vieții. Ramona e asistent medical stomatolog. S-a mutat de un an în Suedia și lucrează acolo, are o fetiță de 4 ani. Mama are trei nepoțele, de la fiecare fată câte una: Ana, Ariona și Ema. Cu Răzvan am avut colaborări la piesa „Să crezi în destin și la piese de-ale lui în duet. În rest, ne mai consultăm la orchestrație și am mai apărut la TV, când ne-au chemat împreună.
Sursă foto: Facebook