Cătălin Radu Tănase – Despre familie şi ştirile spectacol

Pe 29 ianuarie, Cătălin a împlinit 41 de ani. Ce dorinţe şi-a pus cu această ocazie? Aş fi fost tentată să cred că o vacanţă exotică, din moment ce meseria de corespondent special abia îi lasă timp să respire. M-am înşelat însă: „Ce îmi doresc eu este nepreţuit şi, prin urmare, nu poate fi cumpărat. Vreau să împărtăşesc, să împart: viaţa, dragostea, bunătatea, lacrimile, duioşia, surâsurile, speranţa. Şi îmi mai doresc o mână care să mă ajute să mă adun din praf, când viaţa mă îngenunchează, şi ochi către care să îmi îndrept recunoscător privirea, ochi care să îmi arate că ajutorul poate fi şi necondiţionat, ca dragostea. Ochi care nu judecă, care nu aruncă săgeţi, pe care să-i privesc fără jenă că mă arăt lor aşa cum sunt: un simplu om’, spune Cătălin.

Dacă ar fi să faci o listă cu lucrurile bune şi cu cele mai puţin bune care se întâmplă la 40 de ani, ce ai scrie pe acea listă? Ştii ce e bine? Că maturitatea şi rutina te scot dintr-o mulţime de situaţii ana-poda, ca să mă exprim civilizat. Că poţi să ai răbdare, când altădată ţi-ar fi venit să arunci cu scrumiera pe geam. Că îţi dai seama, dacă nu eşti prost sau fudul sau şi una şi alta, că trebuie să te bucuri de afecţiune şi de dragoste, fără să le mai primeşti şi să le arunci ca şi cum ţi s-ar cuveni de drept pe lumea asta. Înveţi să te bucuri de ce ţi se întâmplă, pur şi simplu. Rău e, în schimb, că simţi timpul cum trece şi parcă nu mai ai răbdare să trăieşti toate lucrurile bune, le vrei ieri, astăzi, acum! Nu e amuzant, că tocmai acum trei rânduri scriam că devii răbdător? Ei, vedeţi, m-aţi prins. Asta este criza bărbatului de 40 de ani şi o trăiesc din plin. Şi îmi place de mor!

Un corespondent special ca tine, care se aruncă în mijlocul celor mai fier-binţi întâmplări, pare că nu are frică de nimic. De câte ori ai fost la un pas de moarte până acum?

Cum naiba să nu îmi fie frică? Îmi este, că sunt om, nu Superman şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Doamne-ajută, a fost Cel de Sus cu mine de nenumărate ori. Am murit şi am înviat de multe ori, nu numai în timp ce îmi făceam meseria, ci şi în viaţa mea extra- profesională. De multe ori era să dau colţul. Sunt atât de recunoscător că mai sunt printre cei vii, încât nu mai stau să mă uit ca cioara-n os şi să mai şi număr de câte ori am fost pe punctul de a trece dincolo. Sunt aici, sunt viu, sunt cu voi. Să celebrăm asta, iubind şi fiind buni. Nu e greu. Aduceţi-vă aminte de situaţiile-limită prin care aţi trecut şi o să descoperiţi în voi resurse inimaginabile de bunătate şi de sete de viaţă. Acesta este singurul avantaj al morţii: când treci pe lângă ea şi nu te ia, te simţi mai viu ca oricând. Sună cinic, dar câteodată avem nevoie să fim aproape de nefiinţă, ca să putem aprecia ce avem: viaţa. Şi eu sunt un privilegiat, din punctul ăsta de vedere. Dar riscul este atât de mare, încât stau câteodată şi mă gândesc că e mai bine să nu aibă nimeni parte de ex-perienţele mele. Nu e drept.

Job-ul tău îţi dă voie să ai vreodată telefonul închis, să te relaxezi?

Nu. Nu îmi dă voie. E ca la pompieri, numai că ei au serviciu de permanenţă 24 de ore. La mine e continuu. Mi s-a întâmplat să îmi îmbrac copilul şi să îl iau cu mine la transmisiuni în direct. Nu aveam cu cine să o las pe Carina sau nu mai aveam timp. Am luat-o cu mine. A fost cuminte şi ascultătoare, a luat-o ca pe o joacă. Nu ştiu dacă a în-ţeles că eu acolo îmi făceam meseria şi nu ne jucam aşa cum facem de nenumărate ori acasă. Dar recompensa a fost uriaşă: „Bravo, tati, mi-a plăcut cum ai vorbit! Priceless…

Când ţi-ai luat ultima dată vacanţă şi ce ai făcut?

Vara şi iarna, câte-o săptămână-două de vacanţă. E dedicată Carinei. Ne pla­ce să ne dăruim unul celuilalt timpul li­ber. Efortul e al ei. Eu câteodată uit să mă mai joc, sunt morocănos, sunt prea om mare. Mă străduiesc să reînvăţ să fiu om, de fiecare dată, cu ea. Schiem, înotăm sau lenevim la plajă. E deja domnişoară şi îi place să se simtă tra­tată ca un om mare, atunci când ieşim împreună la restaurant. Mă face să mă simt cavaler. Ne e bine în doi, chiar dacă nu îi are alături pe toţi cei pe care îi iubeşte.

Anul trecut de Crăciun erai pe teren şi probabil că ai ratat de-a lungul tim­pului evenimente importante în fami­lie din cauza job-ului. Ai regretat vre­odată că meseria te-a ţinut departe de cei dragi în momente importante?

Nu am ratat niciodată întâlnirea cu Moş Crăciun ca să îi arăt calea spre bra­dul împodobit de Carina. Nu am ratat niciodată serbările de iarnă sau de sfârşit de an şcolar ale fetiţei mele şi, cel mai important lucru, nu am ratat veni­rea pe lume a copilului meu. Am fost în sala de naşteri şi am auzit primul strigăt al Carinei, prima respiraţie a ei. Nu re­gret nimic, nici meseria pe care am ales-o sau care, de fapt, m-a ales pe mine. Dacă ţii la oamenii tăi, te întorci şi din iad pentru cei pe care îi iubeşti. Te întorci!

Eşti bucureştean get-beget. Cât de des îţi vezi familia?

Pe părinţi, săptămânal. Suntem oaspeţii lor la masa de prânz, eu şi Carina, că în rest gătesc eu. Cu fratele meu şi familia lui ne vedem la sărbătorile de familie. Cred că în familia asta, bucătăritul e o dambla. Mama găteşte bine, cumnata mea la fel, iar eu le întrec. Glumesc, deşi fetiţa mea este topită după mâncărurile mele! Cel mai bine gătea bunica mea. Cred că de la ea am învăţat că a mânca la aceeaşi masă cu cineva înseamnă o comuniune, o cuminecare, mai presus de merinde. E spirit. Arabii au un pro­verb: nu poţi să omori niciodată un om cu care ai stat şi ai mâncat la aceeaşi masă. Împărtăşania e tot vin şi pâine. E un sens mult mai adânc în a împărţi bu­cata de pâine cu cineva, e bucurie.

Foloseşti de multe ori elemente şocan­te în reconstituirile ştirilor tale. Nu e câteodată poate prea mult spectacol într-o ştire?

Dacă oamenii au fost mişcaţi, dacă su­fletul lor a vibrat, dacă au trăit ce trăiesc eu acolo pe teren, dacă au simţit revolta sau neputinţa şi dacă au simţit că vor să schimbe ceva, dacă s-au cutremurat, dacă au simţit compasiune, bucurie, tandreţe, speranţă, dacă au plâns cu mine, dacă au râs cu mine, atunci răspunsul este: NU! Nu e prea mult.

Cât de importante sunt pentru tine show-ul şi ratingul?

Nu cred că putem vorbi despre „show’ atunci când în centrul atenţiei sunt dra­mele unor semeni. Ratingul? E doar traducerea în cifre a faptului că ai reuşit să ajungi în minţile şi sufletele celor care sunt de acelaşi neam cu tine.

Mă întreb câteodată şi câtă actorie există în tonul dur pe care îl foloseşti…

Te-aş lua o dată cu mine pe teren şi ţi-ar trece să mai pui asemenea întrebări, Toma necredinciosul… Îmi dau seama că nu ai cum să ştii cum e să vezi la cald nişte lucruri. În fine, întreabă-te în con­tinuare dacă există actorie. Sau ştii ce, întreabă-i pe oameni pe stradă despre mine şi vezi ce zic ei. Fair enough?

Cel mai greu moment în viaţa ta per­sonală care a fost?

Momentul în care am fost abandonat de toată lumea, deşi treceam printr-o situaţie îngrozitoare din foarte multe puncte de vedere. E greu să te trezeşti singur, să se năruie toate lucrurile în care ai crezut, toate relaţiile, toată lu­mea ta. Mă mir că am scăpat întreg la minte şi sunt recunoscător că am trecut peste. Costurile au fost, însă, uriaşe şi de uitat, asta nu se uită niciodată. Pot să iert, poate, dar nu pot să uit. Nu pot şi nici nu vreau.

Ce relaţie ai cu fiica ta, Carina?

De soţ şi soţie. M-a cerut de bărbat, la Universitate, la Târgul de Crăciun, acum, în iarnă, iar o bună prietenă a ac­ceptat să fie ofiţer al stării civile ad-hoc. Am rostit jurămintele şi gata. Asta după mai multe încercări eşuate, câteva veri la rând. Eram la mare şi s-a decis că vrea să se mărite cu mine, găsisem naşi, în fine, restaurant, tot… Şi ghici ce? A uitat de ziua nunţii. (râde) Ce vă rog, însă, este să nu îi spuneţi asta şi mamei ei. Carina insistă să rămână secretul nostru. Iar când promiţi ceva unei domnişoare de opt ani, trebuie să te ţii de cuvânt.

Ai trecut o dată printr-un divorţ. De ce sacrificii crezi că este nevoie pentru a-ţi întemeia o familie?

Încredere, loialitate şi să îţi doreşti atât de mult să te trezeşti alături de omul ăla în fiecare dimineaţă, încât să lupţi să rămâneţi unul lângă altul, când treburi­le se împut. Că la bine, e foarte uşor să ai o familie. Deşi… cunosc multe ca­zuri, când lumea o ia pe arătură tocmai de atâta bine. Şi să nu te minţi nici pe tine şi nici pe cel de lângă tine. Dacă vrei să te îmbeţi cu apă rece, eşti un prost. S-au inventat vinul, şampania, pentru asta. Să ştii ce îţi doreşti, ce poţi să accepţi şi ce nu şi să îi arăţi celuilalt adevărata faţă şi nu o mască.

Ce loc ocupă dragostea în viaţa ta?

Cel mai important. Sub toate formele în care vrei sau poţi să o declini: dragoste pentru copil, pentru părinţi şi familie, pentru iubită, pentru oamenii buni care îţi surâd, pentru cei care te iubesc, pen­tru cei pe care vrei să-i faci să fie mai buni, pentru cei care se uită la tine la te­levizor de 20 de ani şi care te cred, pen­tru că niciodată nu i-ai înşelat. Dragos­tea e singurul semn pe care îl las în urma mea. Restul… e nisip purtat de vânt.

Eşti pregătit să te căsătoreşti din nou şi poate să ai copii?

Mi-aş dori din nou o familie a mea. Şi cred că cei puţini pentru care însemn mult, inclusiv fetiţa mea, s-ar bucura să mă vadă fericit.

Dacă ar fi să o iei de la capăt, ce ai schimba în viaţa ta?

Nimic.

LUANA DĂNEŢ Foto RADU CHINDRIŞ

Stilist SILVIA CRISTESCU

Machiaj IULIA FILIP

Vestimentaţie Cătălin: Massimo Dutti, Zara, Lee Cooper şi garderoba personală

Vestimentaţie Carina: Tommy Kids

şi garderoba personală.

Fotografiile au fost realizate la Cafeneaua Bernschütz & Co.

Mulţumim pentru sprijin!