Iosif Sîrbu a fost primul campion olimpic al României, însă puțină lume și-l mai amintește. Iosif Sîrbu a cucerit aurul olimpic în 1952, în proba de tir, armă liberă, concurând în poligonul Malmi din Helsinki. Avea 27 de ani. Supravegheat de tatăl său, Iosif Sîrbu se antrena până la epuizare. Iubea tirul mai mult decât viața lui, iar asta i-a adus și moartea, la doar 39 de ani.
CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE IUNIE GRATIS, AICI!
La 29 iulie 1952, Iosif Sârbu devenea primul campion olimpic al țării noastre, în ceea ce avea să reprezinte debutul unei perioade glorioase pentru sportul românesc. A reprezentat România și la JO Melbourne 1956 și Roma 1960 fără să mai urce pe podium.
Cine a fost Iosif Sîrbu, primul campion olimpic al României
Iosif Sîrbu s-a născut în 1925, la Șibot, în județul Alba. Împreună cu familia, s-a mutat de la o vârstă fragedă în București. A pus mână pe armă la vârsta de 12 ani și primul antrenor i-a fost chiar tatăl său. Doar doi ani mai târziu, a câștigat primul său trofeu: Cupa Orașului București’, la secțiunea dedicată elevilor.
La 27 de ani, Iosif Sârbu aducea primul aur olimpic obţinut de un sportiv român. Reuşita lui Iosif Sârbu a umplut de bucurie pe tatăl său, care-i fusese primul antrenor din carieră, punându-i arma de tir în mâini.
Într-un eseu din 1960, Iosif Sîrbu descria sportul pe care l-a iubit cu toată inimă:
„În marele concert al sportului, tirul reprezintă muzica de camera. E o sonată pentru vioară solo. Totul e limpede și viguros. Și trăgătorul e singur, doar cu sine însuși. Trâmbițele asurzitoare ale fotbalului au amuțit treptat, dincolo de zidurile adolescenței. În tir, totul e grav și profund. Aici nu e teren de fotbal, ci o catedrală a sportului. Dacă vreți să intrați în ea, pășiți în vârful picioarelor’, spunea Iosif Sârbu, potrivit click.ro.
Într-un concurs mai echilibrat ca niciodată, la armă liberă cu calibru redus, poziţia culcat, Iosif Sârbu a realizat punctajul maxim şi totodată recordul olimpic şi mondial datorită celor 500 de puncte.
Mai târziu, marele campion avea să declare pe marginea momentului olimpiadei de la Helsinki: ‘Mi-am spus, în gând, să le arăt cine suntem că nu prea auziseră de noi’.
Iosif Sîrbu a aflat de la medici că nu mai are voie să își forțeze ochiul drept. În caz contrar, risca să își piardă vederea cu acesta. Pentru un trăgător de tir, e un diagnostic crunt, dar Iosif Sîrbu nu s-a dat bătut. În 1956, la Olimpiada de la Melbourne, Iosif Sîrbu a ocupat locul 5 la 50 de metri puşcă poziţia culcat, precum şi locul 7 la 50 de metri puşcă la trei poziţii.
Iosif Sîrbu s-a sinucis, la 39 de ani, cu câteva zile înainte de a pleca la Jocurile Olimpice de la Tokyo
La 23 septembrie 1964, cu câteva zile înainte de a pleca la Jocurile Olimpice de la Tokyo, în poligonul de la Tunari, Iosif Sîrbu cere un pistol de calibru mare cu butoi. Cu puţin timp înaintea orelor prânzului, se încheia tragic viaţa primului sportiv român medaliat cu aur la Jocurile Olimpice – cel care descria competiţia de tir drept ‘catedrală a sportului’.
Brașoveanca Maria Sicorschi, campioană națională de tir și ulterior arbitru, este primul martor ocular care depune mărturie despre ceea ce s-a întâmplat în fatidica zi de 26 septembrie 1964, ziua în care primul campion olimpic din istoria României a renunțat la viață.
Eram junioară pe vremea aceea. Mă aflam în poligonul Tunari, la marginea pădurii Băneasa, împreună cu colega mea Margareta Filip. Eram în pauză, după prima poziție, și mă plimbam alături de Margareta când, la un moment dat, trece pe lângă noi Iosif Sîrbu, nenea Ioșca, așa cum îl strigam noi, cei mai tineri. L-am salutat, ne-a salutat și fiecare și-a văzut de drumul său’, își amintește ea pentru gsp.ro.
A trecut pe lângă noi la o distanță de 3-4 metri . El de obicei trăgea cu pușca, așa că am rămas oarecum surprinse văzând că are în mână un pistol de calibru mare. Mergea calm, liniștit, de parcă nu voia să deranjeze nici pietrele. N-am apucat să ne depărtam prea mult de el, făcuserăm doar 10-15 pași, când am auzit o bubuitură puternică. Am întors capul instantaneu și l-am văzut prăbușit la pământ. Colega mea Margareta a suferit un șoc.
Repeta întruna „…pușca, nea Ioșca…pușca, nea Ioșca'. Imediat după nenorocire am fost evacuate din poligon de antrenorul nostru, Marin Cristea. Țin minte că salvarea a ajuns târziu pentru că traficul era închis în zonă din cauza unei delegații străine care sosea de la aeroport„.
Pe 26 septembrie 1964, în poligon se afla și Teodor Ciulu, vicecampion european de tir și multiplu campion național:
S-a întâmplat undeva în jur de 10.00-11.00 dimineața. În poligon era puțină lume. Avusesem o scurtă discuție cu nea Ioșca și stabilisem să ne revedem la vestiar. La cel mult 10 minute după discuția noastră am auzit o bubuitură puternică. Eram în zona pavilionului central. Am luat-o la fugă spre locul de unde răsunase împușcătura. Când am ajuns acolo, am rămas înmărmurit. Nea Ioșca era căzut pe spate, la mică distanță de vestiar, cu capul către ușa de acces în clădire. Glonțul, unul cu vârf de plumb, intrase prin partea dreaptă a capului și ieșise prin stânga. Pentru că încă mai respira am vrut să-l ridic de acolo, dar medicul poligonului mi-a explicat că e în agonie și că e mai bine să nu-l clintim. Sincer, nu l-am crezut niciodată în stare de așa ceva’, povestește Teodor Ciulu.
Ce a scris Iosif Sîrbu în biletul de adio, înainte să se sinucidă
Ascunse într-un colț al dosarului de supraveghere, două bilete semnate Iosif Sîrbu’ oferă o nouă perspectivă asupra morții sale. Primul, dactilografiat, fără semnătură olografă, este datat 23 septembrie 1964 și se intitulează Mărturisire’.
Încerc să-mi înving boala cu ultimele picături de voinţă. Nu-i cunosc originea şi nici denumirea. Simt o stare continuă de nelinişte din această cauză. Nu pot pune totul pe seama unor conflicte din căsnicie, provocate mai ales de o terţă persoană care locuia împreună cu noi. Poate solicitările prea intense de ordin nervos din ultimii ani să fi dus la această stare gravă.
Îi rog pe părinţi, prieteni şi toţi cei care m-au cunoscut să nu mă considere un laş. Am încercat tot ce am putut, dovadă sunt medicii, pentru a mă redresa. Nu mai pot suporta nici spitalele, nici medicamentele. Mi-a plăcut sportul, viaţa în aer liber, dar nu pot accepta infirmitatea. După operaţia de apendicită, pe care eu am dorit-o, capu-l simt congestionat, iar starea de nelinişte s-a accentuat. Medicamentele mă buimăcesc şi am senzaţia că sunt beat. Nu mai pot suporta prea mult.
Consider că este cinstit să nu învinuiesc pe nimeni. Cei care m-au cunoscut reţin conflictele mele din ultimii ani, iar adevăraţii oameni vor şti cândva să spună adevărul despre mine celor ce vor dori să ştie cine am fost.
23 septembrie 1964 Adio’.