Silvia Dumitrescu și Florin Ochescu sunt cunoscuți în toată țara. Publicul îi apreciază atât pentru căsnicia lor frumoasă, de peste 30 de ani, cât și pentru cariera lor artistică. Se pare că talentul a fost moșenit de fiul lor, unicul lor copil, pentru că le calcă pe urme. Iulian Ochescu este și el artist, însă el a ales muzica clasică și pianul. Potrivit spuselor celebrei sale mame, acesta are contracte peste tot în lume și obișnuiește să viziteze lăcașurile de cult, fiind pasionat și de religie.
CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE MARTIE, GRATIS, AICI!
Tu ai avut noroc nu doar pe plan profesional… Ai o căsnicie de durată. Care e secretul unui mariaj în care ambii parteneri sunt fericiți? Cum a debutat povestea voastră de dragoste?
Am avut mereu o doză de modestie, mă comportam natural cu toată lumea. Iar educația mea de acasă a dat mereu roade. Știu sigur că tot ce am trăit atunci și peste ani e cel mai frumos motiv de bucurie și fericire… Iar în viața privată mi-am găsit omul pe care l-am visat abia în 1990. Atunci l-am întâlnit pe Florin Ochescu (chitarist în trupa Holograf).
Da, el avea să fie jumătatea mea, iar în 1993 ne-am căsătorit și l-am născut pe Iulian Ochescu, băiatul nostru, de care suntem foarte mândri. Pe 20 iulie, de Sf. Ilie, a împlinit 30 de ani. Parcă ieri îl nășteam la Maternitatea „Steaua, unde mama mea a lucrat ca asistentă de obstetrică și ginecologie, cu doctorul Calciu.
Cum arată și cu ce se ocupă acum fiul Silviei Dumitrescu și al lui Florin Ochescu
Nu pot să nu remarc că arăți foarte bine. Care este secretul energiei tale, la 63 de ani?
Sinceră să fiu, nu prea îmi place să vorbesc despre mine, îmi place să îi ascult pe alții cum mă descriu. Dar, după aproape 40 de ani de experiență muzicală pe scenă, la radio, televiziune, pot spune că sunt un om fericit, iubit de Dumnezeu, cu familie frumoasă. Iubesc muzica, sunt dependentă de ea, respir muzică și nu mă văd făcând altceva. Sunt îndrăgostită până peste cap de meseria mea, o iubesc, iar pe scenă îmi exprim trăirile cele mai profunde, sentimentele mele și încărcătura mea emoțională.
De când ne naștem suntem unici și fiecare moment de pe scenă este unic. Fiecare întâlnire cu publicul este o experiență unică, extraordinară; îmi place să cunosc cât mai mulți oameni și să-i fac fericiți, pentru că în această meserie, în care te dedici până la ultimul gram de energie, dai tot ce e mai bun în tine să-i faci pe ceilalți fericiți prin fericirea ta. Sunt o solistă care s-a plasat într-o zonă mai nonconformistă și, ceea ce este clar, nu îmi plac tiparele, formatele…
Acum trăim o perioadă în care există niște case de producție care dictează un curent muzical și, în felul acesta, mulți soliști sunt depersonalizați. Dacă textierii, compozitorii, orchestratorii și interpreții ar fi liberi, creatori și ar lucra cu dragoste și pasiune, fără să urmeze un șablon, ar fi imposibil ca produsul final să nu fie unul de calitate, iar muzica ar fi diversificată pentru gustul fiecăruia.
„Fiul nostru se ocupă tot de muzică’
Dacă tot ai adus vorba despre generația tânără și curente în muzică, să ne vorbești, te rog, și despre fiul vostru!
După cum știți deja, și fiul nostru se ocupă tot de muzică, dar el a ales muzică clasică și este pianist. Este mereu plecat, are contracte, concerte, colindă lumea în lung și în lat, cântă, studiază, repetiții, drumuri, vizitează multe locuri frumoase și degustă tot felul de rețete culinare specifice zonelor. E pasionat de religie și de cultura altor popoare și vizitează, pe unde concertează, biserici, mănăstiri, lăcașuri de cult, muzee…
Mai ai frați/surori?
Nu am fost singură la părinți, am un frate mai mic cu 10 ani, născut de 1 iunie, dar el a fost seriosul casei, copil cuminte, conștiincios și serios, fix la capătul opus. Ai mei obișnuiau să spună că eu sunt băiatul în casă și Octavian fata. Sper să nu citească asta! Iulian, băiatul nostru, seamănă puțin cu el. Țipi, cum îi spuneam noi când era mic, a învățat tot la Liceul de Muzică „George Enescu, unde și-a ales ca instrument tot pianul, având-o profesoară pe ilustra doamnă Gabriela Enășescu, care i-a fost ca o a doua mamă. Am avut o discuție cu dumneaei în care mi-a spus: „Doamna Dumitrescu, uitați că ați făcut pianul! Lui Iulian singurul om care îi poate da sfaturi sunt eu, iar reacția mea a fost surprinzătoare: „Ceeee mă bucur… Am scăpat, și așa nu am timp… ha-ha-ha!.
De ce merge artista de 25 de ani în Vama Veche
Unde îți place să îți petreci vacanțele? În ultimii ani ai fost doar în Vamă?
În vacanță îmi place să fac tot ce nu îmi permit în cursul anului, mai exact, abia aștept vara să merg la mare. Noi mergem în Vama Veche de 25 de ani… suntem vamaioți. Nonconformismul nostru se potrivește foarte mult cu Vama. Am și cântat acolo cu trupa de blues a lui Florin, cu ani în urmă. Eu la mare sunt ca peștele în apă. Îmi place să înot, să mă plimb pe malul marii, să stăm cu prietenii de vorbă sub umbreluțele de stuf, seara avem o gașcă veselă de grătare și șprițuri, spunem bancuri, povești, râdem, ne distrăm… Nu avem ore fixe de somn, de masă. Facem ce vrem. Asta îmi place cel mai mult.
De multe ori se întâmplă să stau în costum de baie toată ziua, cu un tricou sau niște pantaloni scurți și cel mai mult îmi place să stau cu picioarele goale pe iarbă. În fiecare an când ajung pe plajă și mă descalț, când îmi pun piciorușele în nisip sunt alt om… Se produce un schimb de energii și am acea stare de libertate totală. Trag în piept toată briza mării, aerul acela curat, plin de aerosoli, și sunt fericită.
La mare cât stau nu mă uit la televizor, la telefon nu răspund decât dacă e ceva urgent și mă bucur de fiecare minut sub cerul liber… Câteodată adorm noaptea în hamac admirând stelele. Acum, mai mult ca niciodată, am acea atracție către natură, flori, păduri, lacuri, poteci de munte, ciripit de păsărele. Am avut ocazia, cu niște spectacole, să merg la Tg. Ocna și, pe lângă salină, să fac drumeții pe dealurile din împrejurimi. Am fost la mănăstiri, mi-am făcut prieteni… Am bătut în lung și în lat această țară minunată de-a lungul anilor, datorită meseriei mele, și am cunoscut mulți oameni minunați.
„Am dat autografe pe caschete ale militarilor care au trecut pe lângă mine pe stradă, în toaletele femeilor…’
Cum reacționează oamenii când te văd pe stradă?
Este minunat să te recunoască lumea pe stradă și oriunde te duci… Am dat autografe în apa mării, cu mâinile ude. Am dat autografe pe caschete ale militarilor care au trecut pe lângă mine pe stradă, în toaletele femeilor, în parcări, în magazine. Fac poze peste tot și ador să le fac această plăcere oamenilor… Mă strâng în brațe, mă pupă, îmi zâmbesc, mă opresc să îmi facă un compliment, alții îmi spun cât de mult mă apreciază și pentru alte calități în afară de muzica mea sau de vocea mea.
Sunt persoane care îmi spun că ani de zile s-au tuns ca mine sau și-au colorat părul ca mine, altele care s-au îmbrăcat în stilul meu. Sunt oameni care vorbesc cu mine ca și cum m-ar cunoaște de o viață. Îmi place mult să-i ascult. De câte ori sunt undeva și încep să vorbesc, văd multe capete care se întorc doar pentru că îmi recunosc vocea.
E foarte plăcut să constați că și în aceste vremuri când muzica mea nu mai este difuzată, iar aparițiile la radio sau TV sunt din ce în ce mai rare, oamenii nu te uită. Eu, oricum, sunt un om deschis și îmi plac pupăturile și îmbrățișările. De multe ori când sunt supărată, mă îmbrac și ies afară, oriunde, în parc, pe stradă… când trecătorii îmi zâmbesc sau mă salută, gata, mi-a trecut supărarea și nu uit niciodată să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot!
Sursă foto: Facebook