Cum l-a afectat pe actorul George Ivașcu divorțul părinților, pe vremea când avea doar 6 ani: "Și-a pus amprenta, revolta mea a fost să...". Secretul unei iubiri de trei decenii, după împăcarea cu Alice Barb / EXCLUSIV

CITEȘTE REVISTA VIVA! DE NOIEMBRIE, GRATIS, AICI!

Cum l-a afectat pe actorul George Ivașcu divorțul părinților, pe vremea când avea doar șase ani

V-ați născut într-o familie modestă, dintr-un cartier bucureștean, iar atunci când aveați șase ani, părinții dumneavoastră au divorțat. Ce efect a avut asupra dumneavoastră această schimbare și cum și-a pus amprenta, ulterior în viață, asupra caracterului și sensibilității?

Faptul că părinții mei mi-au explicat într-un mod foarte firesc, chiar dacă aveam șase ani, că ei nu se mai înțeleg și că ar fi mai bine să stea separat, m-a făcut să privesc foarte matur situația. Poate de aceea mi se spunea că sunt un copil deosebit de matur, pentru că priveam lucrurile din această perspectivă, așa cum îmi explica întodeauna mama, așezat, în liniște, „întâi gândește-te și apoi vezi ce e de făcut', lucru care și-a pus amprenta asupra mea. Într-adevăr, ori de câte ori apare problemă, nu reacționez instant, întâi stau, mă gândesc, caut soluția cea mai bună pentru a ieși din impas.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Adriana Bahmuțeanu deschide succesiunea lui Silviu Prigoană și îl așteaptă pe Honorius Prigoană în sala de judecată: „Mă voi ocupa să aflu care este miza lor financiară. Este vorba despre bani, nu despre sentimente fraterne...”

Al doilea lucru important a fost legat de tatăl meu care mă răsfățase, tot timpul aveam debaraua plină de jucării, cum apărea o mașinuță, tatăl meu o cumpăra, se ocupa să nu-mi lipsească nimic din punctul ăsta de vedere, iar revolta mea de atunci a fost să refuz jucăriile, pentru că îmi aminteau de el. Drept care, mi-am petrecut apoi toată copilăria și adolescența neavând jucării, nici măcar bicicletă. Și îmi inventam eu jocuri. Locuiam la bunicii mei, și cum bunicul meu se ocupa de tot felul de bricolaje, avea un mic atelier pe balcon, mă jucam cu toate acele obiecte din atelier și inventam jocuri, ceea ce nu mai fac astăzi.

Spre exemplu, spălam farfuriile în timp ce îmi închipuiam că sunt un chirurg și fiecare farfurie era un bolnav pe care trebuie să-l vindec și frecam cu buretele și detergentul farfuria până scârțâia. Sau luam aspiratorul (lucru pe care din păcate nu-l mai fac la fel) și fiecare scamă pe care o luam de pe covor îmi părea o bombă pe care eu o dezamorsam. Și poate că acesta a fost beneficiul în urma acelei decizii: că neavând jucării, mă jucam folosindu-mă de imaginație și de orice altceva, lucru care m-a ajutat foarte mult în profesie.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cum arată Cristina Maria, soția lui Nicolae Ciucă, și ce spune despre căsnicia cu liderul PNL: „E prima mea apariție publică. Suntem obișnuiți să fim departe unul de altul…”

George Ivașcu: „Mama, având suflet de artist, m-a inspirat”

Mama a fost cea care v-a susținut în pasiunea pentru teatru, încă din copilărie, iar ani mai târziu v-ați făcut debutul în piesa „D’ale Carnavalului”, de Ion Luca Caragiale. Spuneți-mi care a fost primul spectacol în care mama dvs. v-a văzut jucând și ce anume v-a spus la finalul reprezentației?

Într-adevăr, mama e cea care, având un suflet de artist, chiar dacă era contabilă, m-a inspirat. Era prietenă cu doamna casieră de la Teatrul de Comedie, își beau cafeaua împreună, povesteau ca fetele. Iar eu am văzut în copilărie toate spectacolele de la Teatrul de Comedie. Destinul a făcut că, după ce am terminat facultatea, primul teatru la care am fost angajat a fost chiar Teatrul de Comedie, ce a reprezentat și debutul meu, în rolul lui Crăcănel din „D’ale Carnavalului”, de Ion Luca Caragiale, care mi-a adus un imens succes, luând toate premiile în acea perioadă.

Am o istorioară simpatică, însă. Primul spectacol în care am jucat a fost în clasa a VI-a, spuneam poezia „Iarna pe uliță' de George Coșbuc, și țin minte că mama a angajat un fotograf și mi-a spus să am grijă să mă uit spre el. Toate pozele de atunci sunt cu mine în centru, în spate sunt toți ceilalți colegi, dar eu eram singurul care stătea strâmb, pentru că îmi schimbam poziția și mă uitam după acel fotograf, nu stăteam drept ca restul.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, la fiecare spectacol, de la debutul meu încoace, mama a găsit partea bună în tot ce am făcut. Chiar și atunci când ceva nu-i place sau poate nu înțelege, tot găsește o vorbă frumoasă pentru mine, „George, ești foarte frumos', ceva bun simțea că trebuie să-mi spună despre ce fac.

Mama m-a încurajat mereu, familia la fel, bunicii mei m-au sprijinit în demersul ăsta de a deveni actor chiar dacă eram un copil fără nicio cunoștință și nicio relație cu și în zona teatrului sau a filmului. Și cu fiecare apariție a mea, indiferent dacă nu sunt la cele mai înalte standarde, ei m-au încurajat tot timpul.

Citește și: George Ivașcu a aflat din presă că soția vrea să divorțeze: „Într-o duminică mă trezesc cu un telefon și…’

Citește și: Cum își învață George Ivașcu textul, în pauze, pentru serialul „Clanul'. Joacă rolul unui mafiot: „E pentru prima dată când…'

Citește și: De ce au divorțat George Ivașcu și soția lui în 2008 și cum se înțeleg acum: „Ultima prioritate pe agendă era familia. Suntem cu probleme, cu bucurii…'. S-au recăsătorit după o lună / EXCLUSIV

Cum a început povestea de iubire dintre George Ivașcu și Alice Barb, în urmă cu 30 de ani

Ați întâlnit-o pe soția dumneavoastră, Alice Barb, pe vremea când amândoi vă pregăteați să dați admitere la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică. Ce anume v-a atras atenția la Alice Barb, prima dată când ați văzut-o, și cum ați reușit să o cuceriți?

E adevărat, ne-a întâlnit ca tineri aspiranți, pe culoarele facultății, și țin minte că, fără să ne știm deloc, m-a atras faptul că era foarte frumoasă (cum este și acum) și, intrând în dialog despre ce avea de pregătit, mi-a plăcut felul ei liniștit, echilibrat, înțelept (o înțelepciune care îmi e de foarte mare ajutor în continuare), căldura ei, bunătatea și bunul gust.

Recunosc că m-am educat foarte mult datorită întâlnirii cu Alice, pentru că e o persoană calină, iubește frumosul, se preocupă ca totul să arate bine, să construiască și în calitate de regizor spectacole în care toate lucrurile să fie frumoase, cu bun gust, iar publicul să participe interesat și captivat, ca și cum s-ar uita un tablou de calitate, cu culorile bine puse la punct. M-a fascinat mereu acest lucru pe care îl avea încă din tinerețe: dorința de a cultiva frumosul.

George Ivașcu și Alice Barb, secretul unei iubiri de durată, după divorț: „O formă de echilibru înțelept”

V-ați unit destinul cu soția dvs., Alice Barb, în 2001, iar în 2008 ați divorțat, ca ulterior să vă recăsătoriți. Care a fost cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o în aceea perioadă?

Vă mulțumesc, ați spus foarte frumos că mi-am unit destinul cu Alice. Aș spune, însă, că destinul ne-a unit în 1989 când ne-am cunoscut pe culoarele facultății, pentru că de-atunci am fost împreună tot timpul, cu suișuri și coborâșuri.

Am învățat de la Alice că lucrurile dificile trebuie împărtășite și rezolvate împreună, pentru că fiecare are felul lui de a vedea și de a înțelege lucrurile, dar cel mai frumos e să te pui la masă și să discuți despre soluțiile potrivite pentru a continua împreună, nu pentru a rezolva separat lucrurile.
Am învățat din această experiență de zeci de ani, că, așa cum spunea și bunica mea, este important „să vă îngăduiți, dragilor', adică să descoperi în tine acea generozitate, ca indiferent de situație, chiar și atunci când cineva îți greșește, să înțelegi și unde ai greșit tu, ce poți îndrepta, să ajungi la o formă de echilibru înțelept și așezat.

Dar, în primul rînd, pot spune că de la Alice am învățat cum poți să compensezi dezechilibrele din viața de zi cu zi, de la serviciu, din alte situații, cu toți cei cu care intri în contact și cât de important este echilibrul pe care trebui să-l ai în casă, în ceea ce se numește cămin și Acasă.

De-a lungul carierei, ați avut ocazia să colaborați cu Alice Barb pentru spectacole de teatru, ea, în calitate de regizoare, iar dvs., actor. Ați menționat că au existat și tensiuni între voi, generate de colaborarea profesională. Cum ați reușit să gestionați aceste neînțelegeri și să separați viața personală de carieră?

Este o vorbă veche în teatru care spune că „spectacolul este mai presus de noi'. Alice este o personalitate foarte puternică și lasă o amprentă puternică asupra viziunii ei, asupra mesajului pe care dorește să-l transmită cu fiecare spectacol. Tensiunile de care spuneam erau strict profesionale, amândoi ne doream ca spectacolele să fie performante, să ajungă la public într-un mod clar și puternic. Erau tensiunile căutărilor fiecăruia în parte, ea ca regizor și eu ca actor, de a găsi mesajul cel mai clar, mai emoționant, mai motivant pentru public.

Și am înțeles că orice neînțelegere era de fapt o căutare a unei soluții comune pentru ca spectacol să aibă succesul dorit de amândoi. La fel ca în sport, unde atunci când joci într-o echipă îți dorești să câștigi partida, și aici e vorba de o colaborare între oameni care vor să performeze.

Niciodată nu am amestecat viața profesională cu cea personală, indiferent cu cine am lucrat. Ce e acasă e acasă. Actoria este o profesie și ca orice om trebuie să îți faci profesia cu onestitate, dăruire și atenție maximă la ceea ce ai de făcut, nicidecum să amesteci lucrurile din viața personală; e ca și cum ai intra ca medic în sala de operație supărat pe pacienți; relația ta publică nu are legătură cu relația ta privată. Așa am privit mereu lucrurile și nu a existat vreun amestec între cele două lumi pe care le trăim fiecare.

Ce a învățat George Ivașcu din relația cu regretatul Dem Rădulescu

Unul dintre mentorii dumneavoastră, în anii studenției, a fost maestrul Dem Rădulescu. Ani mai târziu, ați devenit la rândul dvs. profesor la UNATC. Ce ați învățat de la regretatul Dem Rădulescu despre ceea ce înseamnă să fiți un bun pedagog pentru tinerii ce pornesc pe drumul actoriei?

Ce-aș vrea să spun este că Dem Rădulescu, care a fost imens actor de comedie cum și-l amintesc spectatorii sau cum spunea domnul Liviu Ciulei „o instituție de comedie', era un om foarte minuțios, de o rigoare senzațională. Nu a existat să întârzie vreodată, să vină vreodată cu textul neînvățat, lucru pe care îl pretindea continuu de la studenți – acela de a fi cât mai profesioniști, dedicați profesiei, cu respect față de public. Spunea mereu „Dragă, la 7 bate gongul, trebuie să fii mai devreme la teatru, cu textul învățat' etc
Dar poate cel mai frumos lucru pe care l-am învățat de la acest mare profesionist e bucuria cu care făcea absolut totul. La cursuri se râdea continuu, tot ce exemplifica era atât de plin de imaginație și de umor încât priveam cu ușurință lucrurile profunde, mai ales la acea vârstă, când ni se vorbea de autori mari și dramaturgie dificilă, dar toate ni se explicau pe înțelesul nostru, ne făceau să râdem, și atunci lucrurile ni se păreau mai simple.

Avea această deviză „Bucură-te continuu de ceea ce faci'! Avea inocența și curățenia unui copil care se bucură de orice tip de joc și asta am învățat de la domnia sa, spiritul pe care-l imprima în fiecare student, pe lângă alte lucruri.

Un alt lucru profund și emoționant era acela că avea emoții pentru fiecare student, transpira la fiecare spectacol, se bucura pentru reușita fiecăruia, era din acest punct de vedere ca un tată care se uită la meciul copilului și e mai prins de joc decât copilul… Avea o generozitate extraordinară.

La fel ca Dem Rădulescu, marii actori pe care i-am întâlnit erau foarte generoși cu actorii tineri. De altfel, e și esența pedagogiei, ca din tot ce-ai acumulat ca profesionist, cu reușite și nereușite, să-i determini pe cei tineri să nu-și piardă credința în profesia lor și să-și continuie drumul cu aceeași bucurie pe care au avut-o atunci când au pășit prima oară pe porțile institutului.

Cel mai recent proiect al dvs. este pelicula „Visul”, ce va avea premiera pe 12 decembrie și în care interpretați rolul unui faimos regizor de film. Povestiți-mi puțin despre acest rol și cum ați abordat personajul, având în vedere că și dvs. sunteți regizor, chiar dacă e vorba de spațiul teatral?

În primul rând vreau să vă spun că sunt foarte fericit că joc în filmul „Visul', pentru că e o distribuție senzațională, cu un scenariu bun, frumos filmat, veți vedea că și montajul, muzica, toate elementele contribuie la o comedie de foarte bună calitate, lucru pe care românii și-l doresc. Am fost mereu întrebat de oamenii care mă opreau pe stradă: când mai vedem comedii românești și în genul celor cu care ne delectam pe vremuri, seriile „Brigada diverse” și altele? Această dorință de a vedea actori și comedii bune, cu actori din toate generațiile, este îndeplinită aici. Cred că acest film va rămâne în memoria publică mult timp.

Regizorul Cătălin Saizescu m-a distribuit în acest film chiar în rolul unui regizor, tocmai pentru că experiența acumulată în teatru, lucrând cu o mulțime de mari regizori, e pentru un actor ca o ladă de zestre.

Am cunoscut mari regizori, cu bune și rele, cu fireștile lor căutări și neliniști, iar în acest personaj am înglobat mai multe lucruri cu umor și cu tandrețe. Regizorul din film nu sunt eu și nu e inspirat de mine, dar e un fel de sumă a multor experiențe, chiar un soi de omagiu adus tuturor oamenilor cu care m-am întâlnit la lucru, o combinație de furie și neliniști, amuzament și tandrețe, cum spuneam. Vă invit să vedeți mai multe la cinema.

În 2007, ați ridicat, de la zero, teatrul Metropolis, un spațiu cultural pentru care v-ați zbătut foarte mult și în virtutea căruia v-ați neglijat sănătatea și familia. În 2022, ați decis să demisionați din funcția de director al instituției, din cauza problemelor de comunicare cu primarul Capitalei. Cum a fost pentru dvs. ruptura de acest teatru pe care l-ați adus la viață și ce va purta, pentru totdeauna, o amprentă a spiritului dvs.?

Eu nu mi-am dorit niciodată să devin director de teatru, nici nu visam la asta, când am absolvit facultatea îmi doream să fiu actor, nimic mai mult. Iată că a venit atunci această șansă, această dulce povară de a fi construit un teatru.

Pentru mine, după cum spune și proverbul acela sănătos și simplu că „în viață să sapi o fântână, să sădești un copăcel, să lași ceva în urma ta…' a fost mai important să construiesc un teatru, mai ales că Teatrul Metropolis a fost dedicat proiectelor cu tineri. De aceea când mi-am dat demisia din teatru eram bucuros că peste 900 de tineri debutaseră sau jucaseră pe scena acestui teatru.

Teatrul Metropolis a fost o construcție care sper să continue în ciuda oricăror neînțelegeri, indiferent de conducere. Cel mai important e ca acolo să rămână rampa de lansare a tinerilor actori.

Îmi amintesc și acum de argumentul prezentat în fața Consiliul General al Primăriei București atunci când am fost prima dată pentru a susține construcția acestui teatru: „Doamnelor și domnilor consilieri, dacă pe vremea mea se spunea că nu te așteaptă nimeni cu flori în gară, astăzi nu mai sunt gări.'

Cred cu tărie că trebuie construite și continuate spații în care tineri să-și găsească locul lor de exprimare. Cred foarte mult nu doar ca profesor, ci și ca actor, având șansa de a juca în filme și seriale cu tinerii mei colegi, că există mult talent. Singura problemă a noilor generații e că nu sunt îndeajuns de multe locuri în care să joace. De asta s-a născut Metropolis. Pentru ca spectatorii să se bucure de teatru, de actori noi, de artă. Și mi-am îndeplinit „visul' – am sădit acel copăcel care sper să crească frumos, să bucure oameni, iar cei ce vor veni după mine să-l ude și să-l îngrijească.

Și dacă lucrurile continuă firesc, adică se vor produce spectacole, va rămâne sau va deveni un teatru în care se va juca în fiecare zi, cu spectacole cu sute de actori tineri, m-ar bucura foarte mult. Îmi doresc ca lucrurile să continue în direcția asta. Eu mi-am dorit să fiu actor. Iar faptul că îmi fac profesia și mă întâlnesc cu publicul fie la teatru, fie prin filme și seriale, e cea mai mare bucurie. „Restul e tăcere', cum zice Shakespeare… Nu-mi mai doresc altceva decât să mai pot trece pe Str Mihai Eminescu 89, sediul Teatrul Tineretului Metropolis, și să știu că va rămâne chiar și când ei voi fi o amintire.

Cum se reface George Ivașcu după un rol și cum își închipuie ieșirea de pe scena vieții: „Infarctul este sărutul lui Dumnezeu”

Sunteți ancorat constant în proiecte de anvergură. Ați finalizat filmările pentru Clanul, iar în curând publicul o să vă vadă pe marile ecrane în filmul „Visul”. Având în vedere că actoria este o profesie ce implică enorm de multă dăruire la nivel emoțional, cum vă refaceți energia după un rol sau un proiect complex?

Orice rol în teatru sau film, orice prezență publică, presupune un anumit consum, pentru că e important să dai tot ce ai mai bun ca actor și rostul actorului este de se dărui pe sine cu maxim de sensibilitate, talent, energie, emoție. E un consum foarte mare, mai ales când sunt filmări de noapte solicitante sau sunt filmări de zi pentru care te trezești la 4 să ajungi la 7, iar corpul pare că nu mai știe când se trezește și când doarme, dar asta face parte din profesie și trebuie să fii foarte antrenat, pentru a putea munci la intensitate maximă, la orice oră.

Singurul lucru pe care-l fac pentru a mă reface e relaxarea care umple golurile de după epuizare – citesc, ascult muzică, mă odihnesc, călătoresc. Este foarte importantă socializarea cu oamenii dragi. Așa că ori de câte ori pot mă întâlnesc cu oameni cu care îmi face plăcere să comunic, discut, să schimbăm păreri, idei chiar dacă ne contrazicem sau nu sunt de acord, dar sunt discuții benefice pentru că noi căutăm soluții și îmi place să stau în preajma oamenilor pozitivi.

Fac tot ce pot pentru a mă hrăni spiritual, sufletește, cu frumos – de la lecturi, călătorii, muzici pe care mi le reamintesc sau îmi (re)creează niște sentimente, mă reîncarcă pentru noua provocare pe care o am în profesie.

În urmă cu ceva timp, ați mărturisit la una dintre întrebările din chestionarul lui Proust, că ați vrea să muriți în urma unui infarct. Ce v-a determinat să faceți această afirmație?

E o întrebare dificilă, pentru că e greu să anticipezi cum va fi să fie sfârșitul, doar Dumnezeu poate să știe. Am spus asta și pentru că mă gândeam la ceva rapid, să nu chinuiască pe nimeni, să nu fiu povara cuiva. În al doilea rând, poate și pentru că tatăl meu a plecat dintre noi tot în urma unui infarct. În al treilea rând pentru că e o vorbă care zice că „infarctul e sărutul lui Dumnezeu' și poate mă amăgesc cu ideea că dacă am făcut lucruri bune, ar putea fi simplu, nu complicat sau cel puțin asta sper sau presupun.

FOTO: Alex Gâlmeanu, Facebook

Urmărește-ne pe Google News

Libertatea.ro

Adriana Bahmuțeanu și-a văzut, în sfârșit, copiii, după moartea lui Silviu Prigoană. Cum au reacționat Maximus și Eduard: „Sunt confuzi”

Fanatik

Ce să pui în butoiul cu varză murată ca să nu se acrească prea tare. Trucul care te ajută să păstrezi prospețimea murăturilor tale

Știrile PRO TV

Cum ne afectează alcoolul sănătatea. Cantitatea care poate fi consumată pe săptămână

GSP.ro

„Am încercat totul. De ce nu funcționează?”. Fostul sportiv luptă cu anxietatea și depresia la aproape 3 ani de la retragere