O fetiță se pregătește să devină marea iubire a femeii care a vrut să conducă România și care acum este fugară, trăindu-și viața departe de țară, în Costa Rica. Mamă la 44 de ani, Elena Udrea a acceptat să le ofere cititorilor VIVA! fotografii ce risipesc misterul gravidității sale, dar și informații exclusive despre povestea de dragoste care i-a schimbat radical absolut toate percepțiile.
Au trecut mai bine de șase luni din momentul în care i-am trimis primul mesaj Elenei Udrea. Era o zi geroasă de sâmbătă când a anunțat că este însărcinată și iată că acum, la jumătate de an distanță, a venit momentul în care toate controversele și misterele sunt clarificate. Le lămurește chiar Elena Udrea, aflată în Costa Rica, țara în care a ales să trăiască, momentan, insistă ea, și să-și nască fetița. Care au fost gândurile mele, ca jurnalist, atunci când mi-a încolțit în minte ideea de a face un pictorial cu Elena Udrea, în perioada sarcinii? Copertele revistelor sunt fereastra către lumea surprinzătoare care ne fascinează pe toți, iar o revistă nu poate fi niciodată o instanță de judecată. Revistele reflectă, pe copertă, ceea ce ne bucură, ne emoționează sau ne înspăimântă.
Privind copertele lor, privim, de fapt, spre noi. Elena Udrea vorbește, în exclusivitate pentru VIVA!, despre toate trăirile și emoțiile unei femei însărcinate, aflată în ultimul trimestru de sarcină, dar și despre povestea de dragoste pe care o trăiește alături de Adrian Alexandrov, bărbatul care a convins-o să devină mamă și alături de care și-a făcut planuri mari! Am avut emoții, am și acum teama că pot fi judecată, dar dreptul unei femei de a-și povesti apropierea momentului magic al nașterii este sacru de când lumea.
Ați ajuns deja în luna a opta de sarcină și mulți nici nu au crezut că urmează, cu adevărat, să deveniți mamă… Cum a fost această perioadă?
Da, mulți au speculat că aș minți din tot felul de rațiuni care mai de care mai hazardate și situația aceasta m-a amuzat. M-am obișnuit ca oamenii să creadă și să spună despre mine lucruri care nu sunt adevărate și nu mă reprezintă, după atâția ani în atenția publică. Nu aș fi glumit niciodată cu un subiect atât de serios cum este acesta de a face un copil. Iar de mințit, în ciuda stereotipurilor și marotelor care există în general când vorbim despre politicieni, nu cred că sunt situații în care eu să fi fost prinsă cu vreo minciună. Deci, dacă am spus că sunt însărcinată, înseamnă că așa este.
Ați întâmpinat și o serie de probleme de ordin medical… Cum ați reușit să le depășiți? Mă refer, în special, din punct de vedere emoțional…
Nu e ușor pentru nicio femeie să treacă prin asta… A fost mai dificil pentru că sunt la prima experiență maternală, nu știam aproape nimic despre ce înseamnă o sarcina și, mă aflăm și singură într-o țară total necunoscută mie. În plus, s-a întâmplat într-o sâmbătă, eu mă aflăm la distanță de două ore de mers cu mașina, de spital, medicii erau acasă, au fost chemați special și a mai durat câteva ore până au putut interveni. Dar am avut atâta încredere că voi face acest copil, că totul e bine până la final, că Dumnezeu știe de ce trebuie să fie acum doar unul, încât am depășit momentul pierderii celuilalt cu convingerea că așa a fost să fie.
Ați făcut eforturi ca să rămâneți însărcinată. Și, totodată, au și existat multe speculații pe această temă, a tratamentelor pe care le-ați fi făcut. Care este adevărul?
Nu aș spune că au fost eforturi pentru că nu m-am gândit cu mult timp înainte, în mod serios, să am un copil. Am început prin a vedea în ce măsură aș putea rămâne însărcinată în mod natural, mai mult o curiozitate pe care femeile o au mai ales după 40 de ani, apoi gândul a început să lucreze și să devină ușor ușor în câteva luni, o dorință. Am mers la un medic extraordinar în Bucureșți, Vitoulkas, care m-a încurajat de la început prin optimismul și relaxarea pe care mi le-a arătat, când eu mă așteptăm să i se pară ceva ciudat în dorința mea. Mi-a recomandat mai mult pentru discreție clinica parteneră din Atena, unde am avut o primă discuție în vara lui 2017, cu profsorul Pantos, apoi am lăsat lucrurile în așteptare. Situația mea juridică a fost un motiv de indecizie. Imediat după vacanța de Anul Nou, totul s-a întâmplat aproape miraculos în timp de o lună, de la întâlnirea întâmplătoare în parcarea din Stejarii, cu medicul care probabil nu mai credea că vreau într-adevăr să fac un copil, și până la faptul că, în mod neașteptat și pentru cei de la Atena, tratamentul și întreg procesul de fertilizare au funcționat impecabil și am rămas însărcinată de la prima încercare. Medicii, dar și asistenta româncă din Grecia, Laura, au încercat să mă pregătească pentru un posibil eșec, spunându-mi că acestea sunt foarte frecvente chiar și la femeile de 30 de ani, cu atât mai mult cu cât eu am 44 și sunt la prima încercare. Dar că vom relua și șansele de reușită vor fi mai mari data viitoare. Le-am spus că sigur la mine va fi bine de prima dată, să fie liniștiți. Sunt multe aspecte care m-au convins că este voința lui Dumnezeu să am acest copil acum, într-un moment încurcat din viața mea. Poate cel mai încurcat. Să alegi să faci un copil când sunt atâtea necunoscute în viitorul tău, să pleci singură, însărcinată, undeva unde nu știi exact ce găseșți și ce te așteaptă, până și pentru mine este mult. De aceea am cerut îndrumare de la Dumnezeu pentru alegerea mea și am spus și spun mereu, „Facă-se voia Ta, Doamne!’.
Cum l-ați anunțat pe Adrian că sunteți însărcinată și ce reacție a avut?
Așteptam să treacă cele două săptămâni pentru a avea un rezultat cert la testul de sarcin[. În ziua potrivită mi-am cumpărat două branduri de test, ca să fiu sigură. Deși eram convinsă că răspunsul e pozitiv, tot aveam emoții. Am văzut liniuțele, l-am sunat pe Adrian și i-am spus că procedura a functionat și că avem bebe, ba chiar că eu sunt sigură că sunt amândoi. Era fericit. În câteva minute primeam mesaje de la prieteni, și-a împărtășit imediat emoția și bucuria cu cei apropiați.
Urmează să nașteți la sfârșitul lunii octombrie. Ați început pregătirile pentru marele eveniment?
Mă tot pregătesc, pentru că am luat-o de la 0. Nu am știut nimic despre sarcină, despre venirea pe lume a unui copil, despre ce nevoi are bebelușul dar și ce se întâmplă cu mama lui… Nici acum nu sunt vreo specialistă, dar cât de cât am idee ce urmează. Am citit pe internet, caut să văd experiențele altora. Cert este că mi se pare mult mai ușor decât îmi imaginam, pornind de la ce povestesc femeile despre sarcină, în general. Am luat șase kilograme, nu am niciun fel de pofte, fac sport, mă simt aproape la fel că înainte, doar că dorm puțin mai mult.
Am sperat că voi naște în România, ceea ce ar fi schimbat situația. Un exemplu practic este că, pentru aici, nu am nevoie de hăinuțe de iarnă. Sunt multe alte aspecte care necesită soluții diferite, în funcție de locul unde se naște copilul. Nici căruțul încă nu i l-am ales din acest motiv.
Cert este că preocuparea pentru momentul în care va apărea Eva în viața noastră este ceva nou și minunat.
Ați ales numele pentru fetiță? Dar nașii?
Numele l-am ales, o cheamă Alexandrov Eva Maria. Maria a fost ușor de decis, îi promisesem Sfintei Fecioare că îi va purta numele, dacă îmi salvează măcar un copil și dacă va fi fetiță. În ciuda tuturor prezicerilor, cum că va fi băiat, atunci am știut că va fi față. În plus, e și numele mamei mele, care este în culmea fericirii că va deveni bunică, în sfârșit. Deja îi cumpără rochițe și pantofiori.
Eva a venit ulterior, ca o revelație. Se și potrivește cu cel de familie, pentru că va purta numele tatălui ei. Eva Maria are o rezonanță biblică puternică, ceea ce cred din nou că nu este întâmplător.
Nașii îi vom decide când vom șți unde facem botezul. În România sau în Costa Rica.
Ați plecat în februarie în Costa Rica și, în majoritatea timpului, ați stat departe chiar și de Adrian. Cât de greu v-a fost singură printre străini, cum s-ar spune?
Când am decis să rămân în Costa Rica am știut ce îmi asum. Dar tot este greu departe de țara mea, de familie, de prieteni, de românii pe care nu îi cunosc, dar alături de care am trăit 44 de ani.
Cu toate relele din România, eu am vrut și vreau acasă.
Cunoștințele, apropiații dar și oameni care îmi scriu pur și simplu din simpatie, îmi spun să rămân aici și că ei ar pleca oricând fără să se uite înapoi, iar unii chiar se mută din țară.
Știu că sunt mulți care mă invidiază pentru că sunt într-o țară exotică, liniștită, cu oameni pașnici și prietenoși, însă eu abia aștept să pot să vin cu bine înapoi.
Cine, totuși, v-a fost aproape în toată această perioadă?
În primul rând mama și Adrian, evident. Altfel, aproape tot timpul este cineva în vizită la mine. Au venit familia, prieteni, alți români care au dorit să viziteze Costa Rica și m-au căutat și ne-am cunoscut aici. Unii au decis să se mute, alții deja și-au programat vacanțele viitoare în această țară, pentru că le-a plăcut mult și vor să revină.
Sincer vorbind, câți prieteni puteți spune că aveți, la momentul actual?
Pot spune că mai mulți decât aveam când am plecat din țară, pentru că aici am întâlnit câțiva oameni minunați, români. Oameni cu caracter, care și-au făcut o viață departe de România, așa că sunt străini de mizeriile care ne afectează pe noi, cei rămăși acasă.
Altfel, am făcut o analiză și am constatat că procentul de lichele pe care le-am avut în jurul meu este egal cu cel de la nivelul societății, în general. Nu doresc nimănui să fie în situația de a testa caracterul apropiaților, pentru că ar afla exact ce am aflat și eu și alții ca mine în acești ultimi ani teribili pe care i-am trăit cu toții.
Cum este viața în Costa Rica, pentru dumneavoastră?
Este o viață în așteptare. Am așteptat să pot veni acasă, acum aștept să nasc, pentru că deja nu mai am voie să zbor, deci și dacă ar fi posibil, nu aș mai putea călători spre România. Sunt conectată la tot ce se întâmplă în țară și continui să duc lupta pentru a avea parte de un proces corect, ceea ce ar însemna și sfârșitul problemelor juridice pe care le am de aproape patru ani.
Am un program monoton față de viața mea de până acum, zilele trec aproape la fel, nu aș putea să descriu multe momente de care să am motive să îmi amintesc.
Ați fost, mereu, extrem de discretă privind detaliile despre viața dumneavoastră personală. Totuși, spuneți-ne cum a început povestea de dragoste cu Adrian.
A fost destul de romantic începutul. Ne știam de ceva vreme din vedere, ne mai întâlneam la sala de sport, ne salutam, dar cel puțin eu nu cunoșteam nici măcar cum îl cheamă. Ne-am întâlnit întâmplător după un timp în oraș, pe la sfârșitul lui iunie 2016, eu tocmai ieșisem din cealaltă relație, eram deci singură și deschisă către un nou început, am schimbat câteva cuvinte, mi-a dat cartea lui de vzită, iar în zilele următoare am băut o cafea împreună și cam ăsta a fost debutul nostru ca și cuplu.
Sunteți o femeie puternică și probabil că mulți bărbați nici măcar nu au avut curaj să vă curteze… În cazul lui Adrian cum a fost?
Da, greu cu bărbații curajoși…
Acesta cred că a fost avantajul vârstei în cazul lui Adrian și faptul că nu avea nicio legătură cu politica sau afacerile la nivel înalt. A îndrăznit să îmi lase cartea lui de vizită, ceea ce într-adevăr alții nu ar fi făcut. Probabil că și scurta discuție cu mine l-a încurajat, era evident că îl remarcasem în trecut și că există șansa să accept să ne vedem.
Cum a reușit Adrian să vă cucerească? Ce ați considerat că are special?
Eu sunt un Capricorn autentic, pornesc foarte greu o relație, dar o termin la fel de greu. Nu mă implic până nu simt că pot avea încredere în celălat și nu plec până nu sunt convinsă că am epuizat și ultima șansă de a salva relația. Poate de aceea am avut și atât de puține până acum.
Adrian este un tip vesel, pozitiv, îi place să fie înconjurat de prieteni, este înțelegător, de încredere, deschis, este constructiv și are o mentalitate tradițională asupra relației și familiei, care mi se pare relaxantă și sănătoasă.
Eram obosită de atâtea complicații în viața mea, de atâtea situații pline de gravitate reală sau doar închipuită de unii, de drame și dramolete, de lucruri fals sofisticate, încât lângă el m-am simțit eliberată. Totul a devenit pentru mine simplu și real și frumos. Am ales să rămân cu el.
Știu că este un clișeu, dar toată lumea vorbește despre asta… Cum ați perceput, dumneavoastră și Adrian, diferența de vârstă?
Pentru Adrian a fost firesc, în anturajul lui nu era un ceva neobișnuit. Iar pentru mine, o conservatoare din acest punct de vedere, șocul de a fi cu un bărbat mai tânăr fusese deja depășit la relația anterioară. Ceea ce ni se părea multora acum vreo cinci ani o extravaganță, a devenit între timp și pentru societatea noastră, foarte deschisă altfel, ceva firesc, așa cum și trebuie să fie. Diferența de vârstă, indiferent în ce sens, aduce mereu un echilibru necesar unui cuplu.
În cazul nostru, pot spune că eu sunt mult mai plină de energie, mai dornică de aventură și pusă pe soții decât Adrian însă, evident am ceva mai multă experiență de viață care ne folosește amândurora.
Când ați hotărât că doriți să deveniți părinți? Ați simțit de la început?
Cred că dacă nu era Adrian, nu s-ar fi întâmplat. În prima noastră ieșire, în drum spre mare, mi-a spus că el își dorește să se căsătorească, să aibă copii și familie. A fost surprinzător pentru mine, o surpriză plăcută. Felul lui deschis de a fi, viziunea asupra a ceea ce este important să obții în viață, ideea de familie care este centrul preocupărilor lui, m-au determinat să fac eu lucrurile diferit de data aceasta. Mi-am spus, de ce nu? M-a cerut în căsătorie, de câteva ori, am zis ‘da’ de fiecare dată, ne-am logodit după patru luni și ne-am stabilit planuri de viitor împreună.
Au fost speculații că urmează să va și căsătoriți… V-ați făcut cu adevărat planuri de nuntă?
Da, am încercat chiar să organizăm nunta vara trecută, dar era din scurt și totul era ocupat… Vara aceasta nu s-a putut, așa că a rămas pentru vara viitoare.
După experiența mea, îi sfătuiesc pe cei care vor să se căsătorească, să o facă repede, cât mai curând, cât există pasiunea de început într-o relație. Nunta trebuie să fie momentul de fericire, de iubire maximă dintre doi oameni, nu o conveniență care se cuvine a fi împlinită în fața societății ori a familiilor.
Cum a fost relația dintre dumneavoastră și Adrian de când v-ați mutat în Costa Rica? Cât de greu este să ai o relație la distanță?
Relațiile la distanță sunt greu de gestionat și prima tentație este să spui că nu pot dura. Dar au și părțile bune. Găsești mai puține motive de discuții în contradictoriu, ți se face dor de celălalt, îți dai seama ce înseamnă pentru tine, treci peste lucruri care altfel te-ar deranja, nu ai cum să te plictiseșți și, mai ales, distanța este un test adevărat pentru sentimentele pe care fiecare le are.
Până acum, distanța ne-a unit, ne-a făcut mai responsabili față de noi ca și cuplu. La asta a contribuit și faptul că urmează să avem un copil, primul pentru fiecare dintre noi, să devenim o familie.
Eu pot trage concluzia că, în prezent, trăiți cea mai frumoasă perioadă a vieții, dar aveți și o mare greutate, pe umeri. Cum se vede prezentul prin ochii dumneavoastră?
Este o perioadă extrem de complexă în viața mea, căreia mă străduiesc să îi fac față cât mai senină. Viața este așa cum o vedem noi, de aceea eu continui să îmi văd viața de acum că fiind un dar fabulos de la Dumnezeu. Rarele momente de melancolie le alung gândindu-mă că toate acestea se întâmplă cu un scop, că am o lecție de învățat, spre binele meu și al celorlalți. Nu este nimic întâmplător în faptul că trăiesc în același timp extazul de a deveni mamă cu tristețea de a fi departe de acasă.
N-am cum să nu vă întreb cum vedeți, dumneavoastră, și viitorul apropiat… Mai ales că urmează că viața să vi se schimbe radical, după ce veți deveni mamă…
Mă încearcă în primul rând o uriașă curiozitate. Cine este ființa care vine în viața mea? De ce m-a ales pe mine? Ce experiență urmează să îmi aducă și ce trebuie să o învăț eu?
Apoi, ce fel de mama voi fi? O să rămân la fel de relaxată ca acum sau voi deveni posesivă și exagerată, cum văd mulți părinți în jurul meu?
Știu că situația mea, a noastră, este una provizorie și că în curând voi putea să mă întorc cu bine în România. Până atunci încerc să îmi gestionez cât mai echilibrat viața aici.
Ce vă doriți, cel mai mult, la momentul actual?
Să îmi aduc fetița acasă.
Foto: Mauricio Aguilar (Creative Island Studio CR)