După ce a fost în ţara noastră pentru trei zile, Felix Baumgartner – primul pământean care a sărit din stratosferă depăşind viteza sunetului – a postat pe Facebook, unde are 1,5 milioane de fani, un mesaj măgulitor: România e mult mai impresionantă decât mă aşteptam. Am întâlnit acolo oameni deştepţi, dar plini de modestie, de tot respectul’.
E drept că austriacul n-a auzit de Simona Halep, dar, înconjurat de presa română, a întrebat dacă e sexy – Felix e un tip cu un pronunţat simţ al umorului. Dacă luăm în considerare faptul că opt milioane de oameni i-au urmărit pe YouTube, acum doi ani, saltul de la aproape 39 de kilometri, s-ar zice că austriacul e una dintre cele mai cunoscute personalităţi pe care am avut ocazia să le cunosc. Cu felul său deschis de a fi şi cu un impecabil accent american, pe care conaţionalul său Arnold Schwarzenegger nu l-a dobândit nici măcar când era guvernatorul Californiei, Felix i-a sedus pe ziariştii prezenţi la conferinţa de presă de la Marriott, ce a urmat evenimentului de leadership Enlightening 3.0, ediţia Business Odyssey‘, la care participase în urmă cu o zi. Numărându-mă printre jurnaliştii care au vrut să-l cunoască pe stratonaut’, am profitat de prilej pentru a-i adresa câteva întrebări.
Felix, ce întrebare ţi-ai dori să auzi din partea jurnaliştilor din toată lumea şi nu ţi-a fost pusă până acum? De doi ani, lumea te tot întreabă dacă a fost frig sus acolo, ce se vede pe un cer negru şi dacă Pământul e chiar aşa de albastru…
De când am făcut acea săritură, am fost numai pe drumuri. Am întâlnit o sumedenie de oameni, am dat interviuri, am ţinut conferinţe, am fost în şcoli, unde toţi erau curioşi să mă cunoască, poate şi pentru că îi înspiram, în fond, erau prea tineri ca să fi văzut aselenizarea… Fireşte că, practic, mi s-au pus toate întrebările cu putinţă. Două mi s-au părut mai ieşite din tipar, una, din partea unei ziariste, care m-a întrebat dacă am făcut sex în seara dinaintea săriturii, şi a doua, tot o ziaristă, aceasta întrebându-mă cum mirosea acolo sus! În afară de aceste întrebări, am răspuns însă la toate.
Pregătirea saltului în sine a durat cinci ani, ai fost susţinut de o echipă întreagă…
În primul rând, fost nevoie să învăţ foarte multe lucruri ca să am un limbaj comun cu toată echipa. În al doilea rând, am învăţat să am răbdare. Ca BASE jumper (n.red. – sportivi care sar de la un punct fix, cum ar fi de pe o stâncă, zgârie-nori etc), e foarte simplu să organizezi totul. În spaţiu însă, totul devine complicat. Iniţial, părea că proiectul poate fi terminat în doi ani, abia când am văzut cât de multe lucruri neprevăzute pot apărea am înţeles că va dura cinci ani. Sunt lucruri imposibil de anticipat, iar un bun exemplu e capsula din care am executat saltul. Din punct de vedere legislativ, lucrurile erau prevăzute clar în ceea ce priveşte situaţia în care în capsulă e un om. Din momentul în care o părăseam, ea devenea o capsulă fără om – ce se întâmpla cu ea, fiindcă nu existau hârtii care să stipuleze această situaţie? A durat apoape un an până să fie elucidat şi acest aspect! Dar am trecut peste toate astea înţelegând că e mult mai important să ai succes într-o echipă, nu individual. E fundamental să faci parte dintr-o echipă în care relaţiile sunt de prietenie, iar succesul e rezultatul unui efort colectiv. Am dezvoltat relaţii de prietenie – de pildă, cu Joe Kittinger (n. red. – Joseph William Kittinger al II-lea, colonelul în rezervă, acum la 86 de ani, care a efectuat prima săritură de la o altitudine mai mare de 31 de kilometri). Joe e un om special – a luptat în Vietnam, a fost doborât de două ori… – şi a avut o performanţă aproape similară celei făcute de noi, în 1960, când dezvoltarea era cu totul alta. Faptul că am lucrat împreună m-a făcut să îl simt ca pe un tată şi să rămânem prieteni pe viaţă. Sunt proiecte la care, după ce se încheie, fiecare o ia pe drumul său. Acum însă, ne-am zis că am făcut ceva pe care l-a văzut întreg mapamondul, e cazul să rămânem împreună. Și asta am şi făcut, am petrecut Revelionul cu Joe Kittinger, ne întâlnim şi la Crăciun, am devenit prieteni…
Îţi cauţi numele pe Google?
Niciodată. Nu mă uit nici măcar la înregistrările video cu mine. Nici nu am nevoie, pentru că am fost acolo şi am trăit experienţa! Ceea ce vouă vi se pare impresionant urmărind pe video săritura, mie mi s-a părut şi mai şi, întrucât eu am făcut-o!
Ce ai vrea să schimbi la viaţa ta?
Multe, numai că încep să intru în criză de timp! Am 45 de ani şi simt că aş vrea să mai fiu pe această planetă încă o sută de ani, pentru că mai sunt atâtea lucruri de făcut! Dar toţi îmbătrânim, de la un anumit punct nu mai putem călători… Sunt mulţumit de ceea ce am făcut până acum. Încă de mic visam la cer, visam să las o urmă pe această planetă, o amprentă, îi admiram pe cei care lasă ceva după ei, cum ar fi Muhammad Ali, Nelson Mandela…
Pentru ce proiect ţi-ai mai da cinci ani din viaţă?
După ce am terminat cu succes săritura din stratosferă, m-am gândit că e timpul să mai fac şi altceva – fac genul acesta de sporturi de 25 de ani şi, oricât ai fie de bine pregătit, tot ai nevoie de noroc ca să supravieţuieşti. Eu am avut noroc, ca dovadă stăm aici şi vorbim. Un proiect de cinci ani însă înseamnă foarte mult. În primul rând, riscul: multă lume a încercat să depăşească bariera sunetului, ceea ce se spunea că e imposibil, destui au eşuat. În astfel de experimente, unii îşi pierd viaţa şi n-ai cum să nu te gândeşti că tu ai putea fi următorul! Trebuie să înţelegeţi că fără să fii extrem de concentrat, de la sculare până la culcare, n-ai cum să reuşeşti. În cei cinci ani, mă gândeam necontenit, chiar şi în vacanţă, la plajă, la ce aveam de făcut, nu mă mai puteam bucura de viaţa simplă. Cumva, m-am simţit ca în închisoare în cei cinci ani. N-aş repeta un proiect de cinci ani, întrucât ştiu cât a fost de stresant şi solicitant precedentul.
Cum ai dori să mori?
Nu vreau să mor! Tot timpul m-am pregătit cum am putut mai bine tocmai pentru că îmi doream să rămân în viaţă. Sigur că se va întâmpla la un moment dat, însă vreau să îmi petrec cât mai multă vreme pe această planetă, pentru că e foarte frumoasă şi mai am multe lucruri de descoperit.
HORIA GHIBUŢIU