Pelerinaj pe Muntele Sinai: „Pe urmele pașilor lui Moise. Pe urmele pașilor mei” / REPORTAJ

CITEȘTE REVISTA VIVA! DE IULIE, GRATIS, AICI!

Nu citisem nimic pe tema asta înainte, nici nu era acesta un scop în viața mea. Creierul meu avea înmagazinată, el știe cum și de unde, informația că Sinai este Muntele lui Moise. Și am simțit instant cum mi se face pielea de găină atunci când s-a discutat despre vacanța în Egipt. Din nou. Fusesem în vară în Hurghada și nici prin cap nu-mi trecea că voi reveni atât de repede, dar – am citit ulterior! – urcarea pe Muntele Sinai este mai mult decât o activitate fizică extremă. Este un pelerinaj într-un loc sfânt și, indiferent de nivelul credinței tale, muntele te cheamă la momentul tău potrivit. Și al meu atunci a fost. Iar fiorul pe care l-am simțit instant mi-a spus că este decizia corectă.

Vezi galeria foto

Am profitat pe loc de prețurile pentru vacanțele post-pandemie (acum costă de două ori mai mult!) și am plecat câteva zile mai târziu. Nu am vrut să citesc nimic despre experiența altora pe Sinai pentru că nu voiam să mă influențeze nimeni. Sau să mă sperie. Știam că nu voi da înapoi indiferent ce, atât de puternică era dorința mea de a ajunge acolo, dar am vrut să mă asigur că nu mă deturnează nimeni din planul meu. Nici măcar prietenele mele care mi-au relatat câteva cazuri de răpiri ale turiștilor în zona respectivă nu m-au speriat. Cred că am fost întrebată de cel puțin 50 de ori: „Ești sigură?!. Și nimic nu mi-a stat în cale.

Citește și: 3 locuri spectaculoase pentru vacanța de vară în România

Citește și: Cum să ne ferim de caniculă. Măsuri de protecție în caz de temperaturi mari

Citește și: Ce boli poți face de la prea multă înghețată. Cu ce recomandă nutriționistul Mihaela Bilic să înlocuim înghețata

Citește și: Orele în care creierul nostru funcționează cel mai bine. Prof. Vlad Ciurea: 'Este dovedit științific că între…'

Pe urmele pașilor lui Moise. Pe urmele pașilor mei

Imediat după coborâre, am regretat, printre lacrimi, că nimeni și nimic nu mi-a stat în cale. Acum, un an și jumătate mai târziu, îmi sunt recunoscătoare pentru această experiență și mai ales Lui.

Dar să începem cu începutul, cum se spune! Geografic, Muntele Sinai se află în Egipt, în Peninsula Sinai, și are o altitudine maximă de 2285 metri. Ca punct de reper, se află în apropierea orașului Saint Catherine (Sant Katrin) și a Muntelui Catherine (2629 m, cel mai înalt vârf din Egipt). La poalele Muntelui lui Moise, se află Mănăstirea Sf. Ecaterina, punctul de plecare pentru toți cei care vor să urmeze traseul spre vârful muntelui.

Pentru cei aflați în vacanță în stațiunile de la malul Mării Roșii – Sharm el Sheikh, Dahab, Ras Shitan, Nuweibaa – nu este greu de ajuns și este indicat să optați pentru o excursie organizată, mai cu seamă dacă sunteți la prima experiență aici. Armata și Poliția fac multe controale pe traseu și este mult mai dificil atunci când ești pe cont propriu. Plus că urcarea pe Muntele Sinai nu este o plimbare prin Sinaia. Nu este nimic amenajat, nu este vegetație, nu sunt indicatoare, muntele este extrem de abrupt în unele locuri, fără o călăuză poate deveni o misiune foarte periculoasă.

Eu am plecat din Sharm El Sheikh, după o zi de plajă la all inclusive, cu cocktailuri și zeci de feluri de mâncare, fără să realizez că nu merg la mall. Repet, nu citisem înainte mai nimic despre experiența Sinai a altora, iar cel de la care am cumpărat excursia mi-a spus să iau cu mine un hanorac, „că poate fi frig și mi-a comunicat ora la care să fiu la recepție. „Poate fi frig a însemnat, de fapt, minus două grade Celsius. Fiind decembrie, temperatura se răcea groaznic în timpul nopții, mai ales pe munte, dar eu nu știam asta, iar neinformarea se plătește. Noroc că am plecat încălțată în pantofi sport, extrem de ușori și de comozi, jeanși cu vedere la gleznă, cu hanorac peste tricou și încă unul – pentru orice eventualitate! – în rucsac. Eventualitatea s-a întâmplat imediat ce am coborât din microbuzul cu care am ajuns la poalele Muntelui Sinai. Cu pielea încinsă după o zi de plajă, am simțit un frig extrem care îmi intra în oase. Bătea vântul, habar nu aveam câte grade erau. Aproape de zero, aveam să aflu de la cineva din grup.

Experiența miraculoasă de pe Muntele Sinai

După încă un control al polițiștilor egipteni, la intrarea în zona unde începe urcarea pe Muntele Sinai, mă încercau două stări contradictorii: teama de necunoscut și dorința de a face cale întoarsă la microbuz, pe de o parte, și nerăbdarea de a ajunge sus, la răsăritul cel magic despre care se vorbea în jurul meu într-o ruso-engleză greu de înțeles, mai ales că bătea vântul îngrozitor.

Și-am început să urc. Și să-mi asigur prietenii, speriați atât pentru integritatea mea fizică, dar și pentru cea psihică, de faptul că sunt bine. Să descriu pe scurt tabloul: Muntele Sinai, decembrie, minus două grade Celsius, glezne la vedere, dinți care abia se opreau din clănțănit, traseu complet necunoscut, o companie non-companie formată din șase ruși care știau doar trei cuvinte în engleză și vorbeau doar între ei, o călăuză care știa două cuvinte în engleză, iar unul dintre ele era „Faster!, pe care îl repeta obsesiv. Și care avea doi metri de picioare, iar eu trebuia să fac trei sau patru pași să egalez unul de-al lui. Primul meu gând a fost: „OK, și ce caut eu aici, totuși? De ce nu sunt acum la barul hotelului, foarte stresată că nu știu ce cocktail să savurez în continuare?. Mintea mea nu-mi mai răspundea pentru că, pe măsură de urcam într-o beznă perfectă – am uitat să spun că traseul nu este absolut deloc luminat, a rămas intact de pe vremea lui Moise! – întrebările au fost însoțite de lacrimi. După mai bine de o oră de urcat în pas alergător, pe un traseu foarte abrupt, cu pietre, în lumina telefonului, destabilizată de un vânt năprasnic, am simțit că nu mai pot fizic și am cedat și psihic. Și m-am pus pe plâns. Dar picioarele nu s-au oprit. Probabil că creierul meu și-a împărțit bine comenzile, așa încât să nu rămân, în noaptea aia neagră, printre pietrele Sinaiului. O parte spunea picioarelor să facă pas după pas, deși simțeam că îmi ard mușchii și nu sunt un om sedentar. Am săptămâni când bifez 50-60 de kilometri de mers pe jos, fac drumeții prin munții noștri, alerg după metrou… Iar o altă parte îmi dădea comanda să plâng, să mai elimin din tensiune și stres, credeam eu atunci. Până sus, am spus toate rugăciunile pe care le știam, m-am rugat la toți sfinții de care auzisem vreodată, mi-am chemat în ajutor toți îngerii, am vorbit cu muntele, cu Moise, cu pietrele, dar mai ales cu mine. Mi-am spus, printre lacrimi, că pot face asta. Iar la primul popas mi s-a dezvăluit în fața ochilor poate cea mai specială imagine văzută vreodată. M-am așezat pe o piatră, nu mă mai interesa cât este de rece, și m-am uitat spre cer. Și lacrimile care se opriseră au început să șiroiască din nou.

Miliarde de stele erau deasupra mea și se vedeau atât de aproape, încât aveai senzația că le puteai atinge. O fracțiune de fracțiune de gând m-am întrebat dacă nu este, cumva, deasupra tavanul unei cafenele în care, poate, am intrat și n-am fost eu atentă sau e un loc special amenajat de ei pentru turiști și stelele sunt desenate pe un panou. Nu era așa, iar emoția pe care mi-a oferit-o măreția dinaintea ochilor mei m-a blocat. N-am mai auzit când beduinul urla disperat „Faster, faster!, așa că m-am trezit trasă de mânecă. Mi-am șters lacrimile și-am revenit pe traseu. M-am simțit ca într-o transă. Deși fizic mă simțeam epuizată de durere, frig și vânt, inima îmi ardea de bucurie, am simțit că mă inundă o fericire inexplicabilă și o dragoste uriașă față de toată creația lui Dumnezeu de pe Pământ, inclusiv pentru mine. Prin fața ochilor mi-au trecut frânturi de imagini cu Sfinxul, Babele, Sinaia, Bucegii, Vama Veche, Bucureștiul, Sibiul, tot ce am văzut mai frumos vreodată în viața mea, familia, prietenii, momente din trecut… Și tot ce am putut să fac a fost să-mi rog picioarele să reziste. Nu mai știu dacă în minte sau cu voce chiar le-am rugat, textual, să nu cedeze acolo in the middle of nowhere. Deși erau foarte mulți oameni în jur, eram singură. Pentru prima dată în viața mea, eram într-un loc străin doar eu și picioarele mele. Și mi-am amintit toate momentele în care le-am urât. Că nu sunt suficient de suple, că au celulită, că nu sunt genunchii nu știu cum și gambele prea-prea, și… Și mi-a fost rușine în secunda aia și le-am cerut iertare. Le-am spus că le iubesc, apoi, și le-am promis că dacă mă ajută să ajung sus și apoi să cobor până la microbuzul care urma să mă ducă la hotel, nu le voi mai jigni vreodată.

„Partea cea mai grea a acestui pelerinaj este noaptea neagră în care urci'

Și m-au ajutat! Poate partea cea mai grea a acestui pelerinaj este noaptea neagră în care urci. Nu se vede absolut nimic, nu știi unde ești, nu știi ce este în jur. Doar ce poți lumina cu telefonul sau lanterna, dacă ai fost suficient de informat să iei una cu tine. Iar cele 750 de trepte pe care le urci, la un moment dat, extrem de înalte pentru un om de statură medie, pe porțiuni foarte înguste, îți pot da daună totală. Frigul înțepător, tremuratul, vântul, transpirația rece pe care o simți pe spate, respirația pe gură, inima care ai senzația că va exploda în curând…

Pe o anumită porțiune de drum poți închiria o cămilă, dar nici dacă mă plăteau beduinii pe mine nu aș fi făcut asta. Erau atât de slabe, amărâte, obosite, chinuite de pietroaiele pe care abia pășeau! Sub nicio formă nu le-aș fi chinuit și eu în plus, nicio secundă. Și cinci sau șase ore mai târziu, am ajuns în vârf! Începuse să se mijească de ziuă, foarte puțin, abia cât să vezi pe unde calci, iar punctul terminus este un platou micuț și în jur am văzut, dintr-odată, foarte mulți oameni. Atât de focusată am fost pe drumul meu și să luminez cu bateria muribundă a telefonului locul din fața pașilor mei, că nu am observat nimic în jur. Mi-am găsit, cu greu, o piatră de pe care mi-am propus să nu mă mișc vreo oră. Iar cerul, dintr-odată, a început să se coloreze ca într-o carte a copiilor de grădiniță, care-l desenează cu toate culorile din penar, deși noi, adulții, știm că este albastru. Inițial, a apărut o dungă violet, care în doar câteva secunde pierdea din intensitate în favoarea unui portocaliu intens. Apoi roșu, apoi galben, iar violet, toate deodată… Spectacolul era fascinant! Pe de altă parte, culorile și încălzeau. Simțeai cum obrajii încep să se dezghețe, mâinile să nu mai tremure, întreg corpul parcă era hrănit din interior cu căldură. Căldură și culoare. Evident că iar am plâns. De data asta, de recunoștință pentru frumusețea dinaintea mea, pentru talentul Pictorului Suprem, dar și pentru mine. Că eram la finalul unui drum extrem de greu care m-a ajutat să aflu cât de puternică sunt!

Ce minunății găsești pe Muntele Sinai

Sus este o capelă ortodoxă, grupurile organizate care urcă acolo cu preot pot asista la o slujbă scurtă și se pot ruga înainte de răsărit. Iar alături, este Peșterea lui Moise, locul exact unde Dumnezeu i-a înmânat lui Moise Tablele Legii, bucățile de piatră inscripționate cu cele Zece Porunci. Mult timp mai târziu, un alt mare profet al lui Israel, Ilie, a venit în acest loc pentru a se salva de mânia Împărătesei Izabela. Astăzi, în capela profetului Ilie din Muntele Sinai, se poate vedea peștera în care locuia Ilie şi unde s-a învrednicit să vorbească cu Dumnezeu. Și-odată cu instalarea dimineții, am realizat măreția muntelui de la picioarele mele. Peisajul pare unul selenar, ești în vârful unui castel de nisip roșu, decorat cu biscuiți. Și mintea rațională încerca să identifice traseul de coborâre și să provoace anxietate. M-am speriat inițial, apoi mi-am pupat genunchii pe care îi țineam ghemuiți la piept, pe piatra ce începea să se încălzează, și am început coborârea. „All by myself, vorba lui Céline Dion. Nu am mai așteptat să dea beduinul startul și am
urmat cârdul de oameni. M-am cutremurat când am văzut, de data asta, pe lumină traseul. Extrem de periculos, de-o parte și de alta a pașilor, pe anumite porțiuni, este hăul. Mi-a trecut la un moment dat prin minte gândul: „Și dacă cineva cade aici? Dacă se dezechilibrează și alunecă? Dacă se împiedică? Dacă este împins? Cine și cu ce îl recuperează de aici rănit?. Nu există puncte de prim ajutor, nu sunt susținători pe margine cu apă rece în mână, nu te aplaudă nimeni, nu sunt mesaje de susținere pe traseu și nici nu-ți masează nimeni picioarele umflate. Rezistă cine poate, pare a fi deviza pe Muntele Sinai.

Revenind… Bateriile la ambele telefoane muriseră între timp – luați cu voi baterii externe neapărat, dacă ajungeți aici! Pe drum, ies în cale, din pietre parcă, copii ai beduinilor. Desculți, murdari, înformetați, arși de soare. Ar fi minunat dacă aveți în rucsac sendvișuri, dulciuri sau chiar apă. Eu făcusem câteva sendvișuri încă de seara, la hotel, și aveam o punguță cu fursecuri și câteva fructe. Nu apucasem să mănânc nimic și oricum adrenalina îmi ținea de foame. Au fost atât de bucuroși când le-au văzut, că voiau să-mi pupe mâna. Exclus! Mi-au dat în schimb o brățară. Cu picioarele întregi, dar umflate și tremurânde, am reușit să cobor la poalele muntelui, lângă superba Mănăstire Sfânta Ecaterina (n. red. construită în anul 330 d. Hr. de Sfânta Împărăteasă Elena drept ajutor pentru monahii din Sinai, care o rugaseră să-i apere), unde ne aștepta ghidul. Eram prima care reușise să coboare la el, iar când mi-a înmânat un corn cu ciocolată și un suc de portocale, am crezut că mă ia Dumnezeu de mână. I-am zis chiar „I LOVE YOU!.

„Pelerinajul pe Muntele Sinai spală mare parte din karmă'

Se spune că pelerinajul pe Muntele Sinai spală mare parte din karmă. Sau duce la iertarea păcatelor, în funcție de ce interpretare preferați. Și că ajungi acolo doar în cel mai potrivit moment pentru tine, iar chemarea pe care o simți și care este mai presus de rațiunea ta va crea contextul favorabil să ajungi acolo, oricât ar părea de imposibil minții tale raționale.

Mi-am repetat, constant, în acea noapte că nici pentru un milion de euro nu aș repeta acel drum. A doua zi, printre lacrimi, le-am povestit prietenilor care mă așteptau la hotel că a fost îngrozitor de greu și i-am certat că nu m-au oprit. Acum zâmbesc, mi s-a încălzit inima reamintindu-mi toate astea și parcă mi-e dor. Tot ceea ce am trăit atunci și felul în care m-a schimbat experiența Sinai valorează mai mult de un milion de euro, dar unele lucruri nu pot fi așternute aici. Atât de intime și sublime sunt!

Urmărește-ne pe Google News