Georgiana Ene, câștigătoarea MasterChef, are o viață demnă de film. S-a măritat doar pentru că avea 35 de ani, a suferit de cancer și nu i-a spus nici măcar mamei, acum iubește cu adevărat, dar nu vrea să audă de nuntă și copii: "Nu au ținut relațiile pentru că m-am plictisit repede. Mi-e milă de fostul meu soț" / EXCLUSIV

CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE NOIEMBRIE, GRATIS, AICI!

A venit în România din Barcelona, pentru a-și împlini visul și iată că munca susținută și talentul în bucătărie i-au adus titlul mult râvnit și premiul de 75.000 de euro. Georgiana Ene, câștigătoarea MasterChef, are 45 de ani și e pregătită să înceapă o nouă viață și o nouă profesie. Iată ce ne-a dezvăluit din culisele concursului, dar și despre viața ei personală, una tumultuoasă, care a fost marcată de momente dramatice, pentru că Georgiana a învins cancerul.

Georgiana Ene, câștigătoare MasterChef: „Întotdeauna, cele mai bune farfurii le-am făcut în probele de eliminare”

Bună, Georgiana! Cum a fost experiența Masterchef pentru tine?

Adrenalină pură, ca să-i spunem așa. Un rezumat al experienței este adrenalină pură. Cu suișuri, coborâșuri, nopți nedormite, stres, multe călătorii, probe. A fost o probă de inventivitate, imaginație, creativitate. Fiecare farfurie și felul în care au fost organizate probele pentru noi au fost ceva inedit, fiindcă tu, orice ți-ai fi propus, orice ai fi știut, nu mergea, trebuia să găsești ceva nou.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cum arăta Melania Trump la începutul relației cu Donald Trump. Lucra ca model în New York și apăruse în reviste de renume

Citește și: Cum a cunoscut-o Sebi Dascălu de la MasterChef pe logodnica sa și cum au aflat că vor deveni părinți: „Am fost prieteni buni la început. Am o fetiță de nouă luni, care va fi prezentă în finală’ / EXCLUSIV

Citește și: Adriana Bahmuțeanu nu a fost niciodată despărțită de George Restivan și dezvăluie planul lor secret: „Urma să mă mărit în State, să facem acte. Copiii doreau amândoi să meargă acolo, asta când trăia Prigoană’

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Acuzată că a urmărit doar banii, Melania Trump a dezvăluit ce iubește cel mai mult la Donald Trump, după 26 de ani împreună: "Nu poți îmbrățișa un avion sau un apartament frumos și nici nu poți vorbi cu ele"

Ce ți s-a părut cel mai greu?

Deși acum par atât de departe probele, dar, de fapt, aproape, e un mix de senzații, pentru că, dacă stau să mă gândesc, mi se pare că au trecut ani de zile de când a început MasterChef, și nu e așa, iar pe de altă parte mă gândesc: Dar ce probe am avut!'. Greu, groaznic să-ți amintești toate probele sau ce-am gătit în toate probele. Dar, totodată, parcă ne știm de ieri, parcă am fost și ieri, și alaltăieri, deci nu știi, e un mix. Ce a fost greu? Pentru mine, greu nu e de gătit. Greu a fost sculatul de dimineață. Sculatul de dimineață și foarte multe ore în picioare, foarte multe ore de platou. Asta a fost cel mai greu. Grele au fost deplasările, probele pe echipă. Nu am gătit niciodată pentru 40, 50, 60 de persoane, deci asta pentru mine fost stresant, chiar dacă suntem în echipă, oricum e responsabilitatea mai mare. Și, aș zice, de fiecare dată când mergeam la probele de eliminare. Doamne, și am făcut probe de eliminare o grămadă! Intram, eram așa de stresată, știi, eram așa cu morcovul… și întotdeauna cele mai bune farfurii le-am făcut în probele de eliminare, pentru că mie îmi place chestia asta, mă provoacă. Lucrez mai bine pe stres decât pe normal. Când lucram pe normal, eram așa, pe relax. Doamne, în tot programul ăsta, pe mine m-a omorât timpul.

Eu sunt o persoană care gătește acasă cu calm. Adică dacă tu vii mâine la mine, știu că vii… Pot să vină 5 persoane, 10 persoane mâine la ora 2, păi eu mă apuc de vineri seara de la 8. Până mă pregătesc, până gândesc toți pașii… Că omul, când vine, trebuie să fie mâncarea caldă, trebuie să elaborez toată chestia asta. Nu dorm noaptea aia dinainte să am o masă acasă, fiindcă eu trebuie să mă gândesc, să le pregătesc pe toate, dacă nu iese ceva să pot să refac. Fă chestia asta în 45 de minute! Este groaznic. Probele au fost de 45 sau 60 de minute în general. Iar cele 45 de minute nu sunt doar pentru gătit. În 45 de minute, trebuie să te duci în cămară, să-ți alegi ingredientele, să-ți iei echipamentele, să te gândești pe ce farfurie pui tot, în același timp să-ți treacă o rețetă prin cap, ce-ai putea să gătești. Deci nu pot să îți explic ce simți, alea 45 de minute par lungi, dar trec într-o clipită. Eu atât stiu – că pierdeam minimum 10 minute prin cămară, mai mergeam și în timpul probei, du-te-vino, du-te-vino…

La un moment dat, mi se părea că totul e controlat. Știi, îmi luau reporterii interviu la începutul probei: Te vedem calmă, ești bine', perfect! Și, la un moment dat, ridicam capul: Mai sunt 10 minute, ce am făcut?'. Și n-ai aia, n-ai aia, și intri în panica aia de ultimul moment. Eu fac farfurii frumoase de felul meu și foarte îngrijite, dar nu am putut să fac niciun plating în programul ăsta, pentru că am alergat cu sufletul la gură. Nu mă întrebați de ce.

Georgiana Ene, câștigătoare MasterChef: „Dumitrescu e profesorul exigent pe care-l ai la școală”

Cum i-ai caracteriza tu pe cei trei chefi?

Cei trei mușchetari? (râde)

Da, exact! Să-i luăm pe rând și să începem Dumitrescu, de exemplu.

Dumitrescu e profesorul exigent pe care-l ai la școală, ăla care te obligă să înveți fiindcă trebuie să înveți și oricum niciodată nu o să fii așa de bun. (râde) Este foarte, foarte, foarte exigent. Și, în același timp, forma în care îți spune lucrurile, ți le spune un pic ca… Nu știu, are copii, dar nu-ți explică lucrurile ca unui copil. Îți explică un pic… E destul de tăios în momentul în care are comentarii.

Deci tăios ar fi termenul definitiv.

Tăios i-aș spune și, nu știu, comentariile întotdeauna au fost corecte. Doar că forma de a le spune e un pic dură.

Ai fi ales, poate, alt gen de exprimare?

Aș fi ales o altfel de exprimare, că, știi cum e, poți să faci și pe calea bună, și pe calea rea… Așa e, în general, în viață. La vârsta asta, dat fiind că suntem adulți, înțelegem și cu bătaie, și fără bătaie, și cu frumosul, știi? Mie, în general, îmi place să înțeleg cu frumosul decât cu bătaia, dar aici am mers pe bătaie. (râde)

„Sorin Bontea e preferatul meu”

Despre Sorin Bontea ce ne spui?

E preferatul meu, am spus-o în 11.000 de interviuri. Da, e preferatul meu, pentru că îl admir ca persoană, îl admir ca chef, are exact ce zic eu – cu frumosul îți spune lucrurile, are tact. Când i-a plăcut ceva, ți-a spus, se vede pe el că îi place, iar faptul că ți-a zis bravo, ai făcut bine!' îți dă o satisfacție, știi? Și mergi înainte, dar mergi pozitiv, mergi cu o energie foarte bună. Normal, jos pălăria, my favorite! În plus, e un cântăreț foarte faimos, Alejandro Sanz, în Spania – știi că eu locuiesc acolo – și Bontea seamănă cu el. Întotdeauna mă gândeam, când mergeam cu preparatele spaniole, să-i cânt ceva, un corazón partió, ceva de la el. (râde) Când a venit și prietenul meu aici, la fel ziceam: Mamă, ăsta seamănă cu Alejandro Sanz!'.

Georgiana Ene, câștigătoare MasterChef: „Chef Scărlătescu e poezie. Te face să râzi oricât de stresat ai fi”

Ultimul, dar nu cel de pe urmă, chef Scărlătescu. Despre el ce ne spui?

Chef Scărlătescu e poezie. Deci, are miștoul la el întotdeauna. Te face să râzi, oricât de stresat ai fi în ziua aia, sigur îți zice ceva și brusc te-ai relaxat. Când nu e bine, îți spune că nu e bine. Când e bine, îți spune că e bine. E foarte, foarte tare și îl vezi cum vine, gustă… Îmi place faza aia cu: „N-ai avut sare pe banc? Adu puțină sare aici! Uite, acum e mai bun, vezi cum schimbă gustul?'. Foarte mișto chestia asta la el. E foarte caterincă, știi, ca persoană. Mi se pare un personaj foarte mișto. Și cred că anii l-au făcut mai blând, pentru că eu mi-amintesc primele ediții de MasterChef, când cel dur a fost întotdeauna el. El era cel care băga frica-n tine. Arunca farfuriile pe jos, tacâmurile… Acum mi se pare că a fost foarte soft. N-am reusit să-l enervez, ce-i drept. N-am reușit să-l enervez niciodată. Pe ceilalți doi, poate. Pe unul dintre ei, mai mult. Dar pe el n-am reusit să-l enervez.

Și Gina? Ea v-a fost alături în tot acest timp.

Gina e o păpușă. Este o sufletistă. A fost lângă noi. A trăit tot programul ăsta ca și cum ar fi fost un concurent. A suferit, a fost atentă, ne-a văzut când eram stresați, când eram agitați. Totdeauna zic că îmbrățișările Ginei sunt cele mai tari. A fost o probă în care am avut un moment de disperare, fiindcă nu ieșea, și-mi venea să arunc tot pe jos și să zic: Plec acasă, lăsați-mă, nu mai pot!'. M-a văzut din spate, pe cameră, și a venit la mine și mi-a zis: Ai nevoie de o îmbrățișare!'. Doamne, mi s-au umplut ochii de lacrimi! Tot timpul e atentă la noi, la detalii…

„Eu am noroc că prietenul meu este foarte înțelegător și mă echilibrează”

Aminteai mai devreme de prietenul tău. Cum te-a susținut el în toată perioada asta? Că presupun că nu ți-a fost ușor de fiecare dată. Presiunea este enormă chiar și pentru un om pozitiv și plin de energie și expansiv ca tine.

Eu am noroc că prietenul meu este foarte înțelegător și mă echilibrează. De ce mă echilibrează? Eu sunt foarte agitată, el e mai calm și, în momentul în care eu am criza aia de nervi – mi s-a întâmplat asta, asta, asta -, știe să mă asculte, știe să mă lase să mă calmez și mă ia în brațe. Și s-a terminat. A fost greu pentru că el a rămas rămas acasă, în Spania, eu aici.

E român?

Nu, e spaniol. Și am tot făcut naveta, a mai venit și el când s-a putut. Înainte de vacanță, a venit și el câteva zile. Mai mult nu ne-am văzut toată vara. A venit la proba pe echipe, când am avut proba cu cineva din familie, iar atunci am gătit împreună și a fost OK.

Cum v-ați cunoscut?

Nu putem să spunem cum ne-am cunoscut, că nu dă bine. (râde) Ne-am cunoscut acum trei ani, doar că la noi a fost un pic așa cu dus-întors.

E bine dacă e picantă povestea asta…

Da, e picantă. El venise în Spania, înapoi acasă, după aia s-a întors. A lucrat foarte mulți ani în Asia, în Thailanda, Filipine. A venit, ne-am cunoscut, după aia a plecat. Ne certaserăm, apoi ne-am împăcat, iar ne-am certat, a fost așa cu dus și întors. Și anul trecut, la un moment dat, am fost eu la el. Tot mai vorbeam, țineam legătura, ca oamenii maturi care își lasă loc de bună ziua. Mi-am luat o săptămână de vacanță, după foarte mulți ani de muncă. M-am suit frumos în avion și am mers în Thailanda… Nu ne văzuserăm de o grămadă de vreme. Ne-am plimbat împreună prin insulă, m-a dus și mi-a aratat locuri. La un moment dat, mi-a zis: „Tu știi că, de câți ani sunt eu aici, în afară de familia mea – pe care am adus-o cu forța -, n-a venit nimeni să mă vadă?'. Bine, nimeni și… eu. (râde) De ce mă înțelege? Mă înțelege pentru că același lucru mi se întâmplă și mie. Când zici: 'Mă mut în Spania, toată lumea spune, în momentul ăla: Băi, o să vin și eu, vin, fac, dreg!'. Să-i numărăm pe ăia care au venit la mine de când sunt Spania! Și ai plaja jos, ai toate condițiile.

Oamenii zic, la început, da, dar ochii care nu se văd se uita, știi? Adică nu mai ești aici toată ziua, nu mai ești, chiar așa, gască cu lumea. Și n-au venit. Prietenele mele bune vin de câteva ori pe an, că, între shopping, mâncare și distractie, ne place și Spania. Și mai am câțiva prieteni care au mai fost. Printre susținătorii mei la MasterChef sunt cei care au mai venit pe la mine. De-asta ziceam că și eu înțeleg cum e să te muți într-o țară străină. Bine, în cazul meu, măcar sunt la trei ore de zbor, acolo ești la 15 ore de zbor și să nu vină nimeni… Așa că prietenul meu s-a bucurat când am fost atunci la el. M-am mai întors o dată după câteva luni, după care iarăși… am dat-o pe pauză.

Vă place așa on-off-ul… Vă place adrenalina.

Avem caracter amândoi, avem personalități foarte puternice și cineva trebuia să cedeze. Ușor-ușor, am început să cedez eu, după aia n-am mai fost așa de căpoși amândoi, pentru că era… Eu vreau să mănânc carne, eu vreau să mănânc pește', și niciunul nu voia să mănânce ce voia celălalt. Cu timpul, ne-am mai maturizat. Anul trecut de Crăciun, țin minte că eram eu în Asia, călătoream în Asia, și el postase că venise în Spania. Când m-am întors, ne-am revăzut și, de atunci, iată-ne! Ușor, ușor, a mers. Se poate.

Georgiana Ene, câștigătoare MasterChef: „Noi suntem amândoi divorțați, fără copii, fără dorință de a avea copii”

Despre căsătorie ați vorbit?

Nu, nu, nu! Mulțumim! Noi suntem amândoi divorțați, fără copii, fără dorință de a avea copii. Suntem pasionați de mâncare amândoi. Ne place să călătorim foarte mult. Nu ne-ar plăcea să avem nici câini, nici pisici, nici nimic. Avem nevoie de spațiu, ne înțelegem spațiul, am trăit singuri amândoi foarte mulți ani, iar în momentul în care se găsesc două persoane așa, se pot înțelege sau nu, ca la magnet. Am avut răbdare unul cu altul, el în ultima perioadă a avut mult mai multă răbdare decât am avut eu cu el. Recunosc, îmi pare rau, acum știe caracterul meu, doar că a trebuit să mă suporte în toate nopțile când veneam de la filmare și stăteam o oră să-i spun eu cum a fost, cum s-a gătit…

Niciodată n-am suportat, când îmi zicea: „Dar de ce nu te-ai gândit să faci nu știu ce?'. În momentul ăla, dacă era în fața mea, cred că-l dădeam cu capul de masă. (râde) Ia tu presiunea aia, mă, și gândește-te tu în momentul ăla! Nu-i ușor să te uiți la televizor și să vezi chestiile astea, că noi ne uităm împreună la MasterChef. Mie mi-a plăcut concursul întotdeauna, am văzut și edițiile din Statele Unite, Spania și, bineînțeles, România. Bine, toate show-urile de gătit, tot ce ține de gătit mie întotdeauna mi-a plăcut. Ne-am uitat la chestiile astea împreună. Știi, când stai pe canapea, cu floricele în față și te uiți la emisiune, zici: Uite-i și pe proștii proștii ăstia, nu sunt în stare să gătească!'. Până vii și vezi cum e. (râde) Recomand!

Nu vrem sa fim intruzivi, dar ai menționat că ai fost căsătorită. Poți să ne spui ce n-a funcționat?

Eu recunosc, n-am niciun fel de problemă. M-am căsătorit la 35 de ani, că mi s-a părut mie că fac 35 de ani și că rămân nemăritată. Eu am fost o persoană care întotdeauna s-a gândit că vrea să-și trăiască viața. Sunt foarte independentă și nu mi-a plăcut să locuiesc cu nimeni în casă. Mi-a plăcut să-mi văd de viața mea – ieși, faci, fiecare își vede treaba lui după aia. Nu prea mi-au ținut relațiile, în general, pentru că m-am plictisit repede și, fiind hiperactivă, e greu să ții pasul cu mine și înțeleg chestia asta. Nu știu cum m-am lovit' eu la cap în perioada aia. Mi-am zis: Mamă, 35 de ani! Sunt nemăritată'. Și m-am măritat. Fostul meu soț mi-e drag, mi-e și milă de el, săracul.

Deci nu v-ați luat dintr-o dragoste nebună.

Nu, dar încă suntem în relații. Adică, eu l-am luat din oală, săracul, n-a fost c-a ales el. Eu am hotărât să ne căsătorim între zilele noastre de naștere, am ales locația… Și n-a mers pentru că venim din lumi diferite. Noi ne-am mutat, proaspăt căsătoriți, în Spania, împreună. Cât am stat în România, am avut un bar împreună. El fiind barman, am făcut o grămadă de lucruri amândoi, dar eram împreună înconjurați de alți oameni… În mediul de prieteni. În momentul în care ne-am dus în Spania, nu mai era agitația din jur și eram sub același acoperiș. Mie mi-a fost greu în perioada aia, pentru că eu munceam, el nu muncea, mi se parea ca el stă acasă.

„Acum, la 45 de ani, sună mai bine divorțată decât nemăritată”

Tu ce lucrai, de exemplu?

Eu lucrez pe vânzare, întotdeauna am fost pe vânzări și am o viață super agitată. Mă duceam la muncă și era țara nouă, n-aveai prieteni, n-aveai nimic și cred că asta nu ne-a prins bine. El n-avea prieteni, nu făcea nimic, iar eu mă enervam din cauza asta. Când veneam de la muncă, trebuia să fac de mâncare, să mai fac ceva și nici asta nu-mi convenea.

Văd că ești super energică, dar aveai și tu limitele tale…

Da, vrei să mai facă și altcineva ceva și am simțit că nu amândoi puneam același lucru în relație ca să funcționeze. Am încercat-o și pe-asta. Acum, la 45 de ani, sună mai bine divorțată decât nemăritată. Pentru statut, dă foarte bine chestia asta. Și am rezolvat-o repede. N-a durat foarte mult.

N-ați rămas prieteni?

Nu avem niciun fel de ranchiună, nimic. N-a funcționat. În viață, lucrurile nu funcționează întotdeauna cum îți dorești tu. Și nici nu știi. Te bagi într-o relație, după aia ți-e frică. Eu am stat foarte mulți ani singură chiar din cauza asta. Suntem într-o lume modernă. Fiecare cu casa lui. Ne vedem ba la tine, ba la mine, mai ieșim, mâncăm, mergem într-un weekend, dar nu mai vrei să ai complicațiile alea. Nu știu, e foarte greu. Nu mi-a plăcut niciodată chestia asta cu familiile, cu reuniunile de familie. Dacă vreau să plec în vacanțe, nu îmi place să mă duc cu 20 de persoane. Mi se pare oribil. Nu mai ai vacanță, mai rău obosești. Asta mi-e firea, plus că eu sunt un pic mai… îmi place să comand, vreau să facă așa cum vreau eu, dacă nu, mă supăr… (râde)

„Cu banii ăștia eu vreau sa-mi plătesc o școală pe care o văzusem și o visasem”

Să revenim la MasterChef! Zi-mi, dacă iei marele premiu, ce vrei să faci cu banii? Adică, nu știu, care-i visul tău? În ce ai vrea să investești?

Cu banii ăștia, după ce îmi ia statul cât o să-mi ia, eu vreau sa-mi plătesc o școală pe care o văzusem și o visasem, am vrut top să fie. Vreau să mă duc să studiez în Franța și o să dureze vreun an de zile până mă fac eu bucătar cu patalama. Evident că îmi doresc să am restăurănțelul meu. Doresc steaua mea Michelin, pentru că asta am zis când am venit în programul ăsta, că nu sunt femei care să aibă stele Michelin. Sunt foarte puține. E o lume a bărbaților, un sector al bărbaților și nu mi se pare corect. Ambiția mea este să demonstrez că suntem pe picior de egalitate și că se poate. Întotdeauna mie mi-a plăcut performanța. Am fost premiantă la școală. Ce să fac?

Ești super competitivă!

Sunt foarte competitivă, sunt foarte ambițioasă, sunt perfecționistă. La un moment dat, începe să fie obositoare chestia asta, dar așa am fost tot timpul. Nu mi-ar plăcea să fac lucruri de mântuială, adică n-aș face o chestie doar de dragul de a o face. Dacă vreau să las tot și să mă apuc de chestia asta, după ce am făcut un MBA și am poziția pe care o am, m-aș duce unde e nivelul top și de acolo să dau tot ce e mai bun din mine și să fac ceva despre care să se audă. Să fie ceva unde lumea să vină de plăcere și să știe că acolo este cea mai bună mâncare, cea mai bună ambianță. Nu caut popularitatea, nu caut să-mi deschid 500.000 de restaurante, nu, pentru că pierzi controlul. Eu vreau ceva mult mai intim, să am experiența împreună cu cel care e pentru mine ca un invitat la masă. Ăsta e genul de concept pe care-l am în cap.

Nu pot să fac chestia asta în România în momentul ăsta, pentru că, în primul rând, trebuie să învăț. Franța. Nu-mi place franceza. O urăsc, dar dacă trebuie, învăț franceza, pentru că e un domeniu care-mi place. Și trebuie să mă întorc, pentru că, orice aș vrea să deschid, trebuie să deschid întâi în Spania, ca sa pot sa-mi acreditez rezultatul. Vreau să-mi gândesc chestiile astea, care nu o să se întâmple într-un an, nici în doi ani, pentru că e multă muncă în spate. Eu am multe idei în cap, cel puțin pe partea asta de farfurie, de combinații, de chestiile care îmi plac mie. Doar că astea trebuie muncite și tu trebuie să-i dedici 100% timp. Un business de genul ăsta nu e doar: Băi, hai că astăzi facem conopidă și mâine nu mai găsim conopidă și punem cartofi'. Nu. Trebuie să gândești cumva conceptul din spate. Îl am așa un pic creionat, doar că, întâi, școală. Pentru că am învățat de la televizor să gătesc și, evident, îmi lipsesc niște baze. Eu niciodată n-am fost tehnică. Se vede în concurs. Eu nu sunt o persoană tehnică, sunt creativă, doar că nu am studiat. Nu știu temperaturile de la carne, chestii de genul ăsta. Eu, la simț. Creez gusturile în funcție de ce simt eu.

Am mâncat foarte mult în toate țările în care am umblat. Nu mi-am pus restricție la nimic. Nici la ingrediente, la nimic. Mie întotdeauna mi-a plăcut să gust orice ar fi. Prost, bun, după aia poți să iei o decizie. Întotdeauna, tot ce am pus eu în farfurie vine din gustul meu, că a coincis cu gusturile prietenilor, cu ale șefilor, cu ale celor care au probat nu știu dacă e pentru că am eu noroc sau fiindcă găsesc cumva echilibrul. Eu chestiile astea vreau să le lucrez. O să fie greu, pentru că sunt noțiuni pe care le ai și noțiuni pe care nu le ai. Și e mai greu la 45 de ani să fac chestia asta, dar o să încerc.

Georgiana Ene, câștigătoare MasterChef: „Nu mi-am pus problema că o să mor. Nici nu credeam că e o boală”

Cât de mult te-au ajutat pe tine personalitatea ta jovială și optimismul să depășești cel mai greu moment al vieții tale?

Dacă n-aș fi fost cum sunt acum, cred că nu mai avea loc interviul ăsta. Eu întotdeauna am văzut jumătatea plină a paharului și, dacă era o picătură pe fundul paharului, mie mi s-a părut că paharul e plin. Întotdeauna am zis că viața trebuie trăită, nu mi-am pus niciodată problema așa: Mă sui într-un avion, sunt turbulențe, dar dacă murim?'. Dacă murim, murim! Dar mor fericită și cu zâmbetul pe buze. Ăsta e felul meu de a fi. Eu am fost un copil fericit, am crescut fericită și am învățat să mă bucur de lucrurile mici. Trebuie să te bucuri în orice moment. Iar chestia asta, atitudinea asta, chiar și când ai o boală, când ai ceva, îți dă putere să mergi înainte. Asta vine din tine. Niciun psiholog, nici prietenii, nici familia, nimeni are putere să te ajute în momentele astea. Tu, în orice moment greu, trebuie să scoți din tine. Din tine trebuie să vină. Dacă nu vine din tine, dacă nu te automotivezi cumva, n-ai cum altfel.

Știu că poate sună puțin stupid, fiindcă oricum, în general, tot ce ține de boala asta este cumplit, dar care a fost totuși cel mai greu moment?

Am avut un moment… Mi-au zis de boală, dar nu mi-am pus problema că o să mor. Nici nu credeam că e o boală. Am avut noroc că am fost în Spania, și nu în România, pentru că știm cu toții cum e sistemul sanitar din România și probabil că nici n-aș fi avut banii suficienți. Am avut cazuri între prieteni care au murit ca niște câini, cu aceeași boală, și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că eram în Spania și că s-a ocupat statul de mine la un nivel maxim. Am cam stat prin spital, fiindcă am avut probleme cu imunitatea și a trebuit să stau în izolare, nu puteam să stau acasă, și mi se părea că sunt la Hilton. Eu stau într-un orășel mic, de 100.000 de locuitori, la 30 de kilometri de Barcelona. În Barcelona sunt și case scumpe, iar eu am vrut să văd marea, ăsta a fost visul vieții mele, să am o casă de unde să văd marea. Și, într-un final, am cumparat-o, în momentul în care am trecut prin boală, prin toate chestiile astea. Până atunci, chirie, chirie, chirie, chirie… Cu aia au venit toate, se schimba deciziile.

Deci nu voiai să fii proprietară neapărat.

Nu voiam să fiu, că mi se părea că mă ține pe loc. Nu am vrut niciodată să-mi cumpăr casă. Dupa 22 de ani de plătit chirie, la un moment dat, am zis: Hai să iau!'. Dar o găsisem pe aia care îmi plăcea mie. Stau în pat dimineața și văd marea. Asta mi-am dorit eu. Revenind la orașul ăsta… Este un oraș mic, are pitorescul Spaniei, normal, e frumos, dar e, ce să zic, un… Giurgiu. Tu știi cum arată spitalul de la noi din oraș? Eu cred că clinicile private din București nu sunt la nivelul acelui spital. Cum se poartă lumea, cum se poartă asistentele, cum se poartă infirmierele, cum vorbesc medicii cu tine! Deci eu ziceam: Mă duc la Hilton'. E frumos așezat, orașul nostru e în pantă, și spitalul e în vârful dealului. Toate camerele au vedere la mare, la coastă, și aveam condiții.

Să-ți spun ce m-a frapat pe mine – îți dau meniu să-ți alegi ce mănânci a doua zi. Pur și simplu, ți se aducea, seara, meniul printat, pentru fiecare zi, cu poză, ca tu să-ți alegi ce ai dori să mănânci în ziua următoare. Și toată lumea se poartă foarte frumos cu tine. Eu am avut probleme cu mama, cu tata, au fost în spitale. În România, când știam că merg la spital, trebuia să am hârtii de 5 lei, de 10 lei, de 50 de lei, pentru că începi și dai în stânga și-n dreapta. Dacă nu, nu ți-aduc nici hârtie igienică, știi? Asta pe mine m-a revoltat întotdeauna aici. Asta-i țara, nu știu dacă vreodată se va avansa. Unul dintre motivele pentru care am plecat e că nu reușim să ne civilizăm. Îmi pare rău, pentru că, până la urmă, aici ești acasă. Dar ajungi să trăiești printre străini din motivele astea. Îți fac o listă întreagă de motive pentru care vrei să trăiești în afara țării. Și aș vrea să stau aici, sincer, pentru că avem de toate.

„A durat foarte mult până i-am spus mamei mele… Nu putem să o anunț, când mi-au detectat cancerul”

Dar lângă tine cine a fost atunci?

La început, a durat foarte mult până i-am spus mamei mele, pentru că era în țară și a trebuit să… Nu putem să o anunț, când mi-au detectat cancerul: Bună, mama, am cancer!'. Nu puteam să-i spun la telefon chestia asta. Am așteptat până ea a venit, am fost singură. Eu am muncit în perioada asta, evident, ca să pot să-mi ocup mintea. M-au operat, m-am recuperat destul de repede, dar singurică și pe picioarele mele. Iar când a venit mama la mine, după o lună și-un pic, a trebuit să o duc într-un loc public ca să-i spun chestia asta. Mama face 81 de ani, nu poți să-i spui un om la o anumită vârstă chestia asta, că ești copilul. Părinții noștri întotdeauna se gândesc că ei sunt se vor duce primii, nu copilul lor. În momentul în care tu vorbești despre o boală de genul ăsta, care se știe că e destul de cruntă, nu poți să-i spui așa, trebuie să pregătești momentul. După aia, mama a tot făcut naveta, săraca, avioane dus-întors între Spania și România, ca să fie cu mine la sesiunile de chimioterapie, la radioterapie, să fie pe lângă mine dacă am nevoie de ceva.

Cam astea au fost momentele. Mie mi s-a schimbat tot cipul' într-o duminică dimineață, când eram singura în casă. Mi-a scăzut imunitatea, mi s-a făcut rău în casă, simțeam că leșin. Am apucat să iau mobilul în mână, să sun la ambulanță și să-mi spun CNP-ul, după care ei te detectează imediat în sistem. Nu mai puteam să vorbesc, pentru că-mi era rău, eram singură, n-aveam pe cine să sun și era și duminică. Și duminica nu te caută nimeni. Pe mine mă caută lumea de luni până vineri și, în general, sunt clienți. E adevărat că am un grup restrâns de prieteni cu care mai vorbesc, dar nu vorbim în fiecare zi, fiecare are viața lui. Și nu ar fi putut să mă ajute nimeni din România dacă îi spuneam că mi s-a făcut rău în casă. Atât mi-au zis de la ambulanță: Deschideți ușa!'. La câteva minute, a venit ambulanța și m-au scos din casă. Au fost niste momente care mi s-au părut foarte, foarte lungi cele în care eu nu puteam să mă ridic de jos, căzusem, simțeam că nu pot să țin ochii deschiși și cel de la ambulanță zicea: Stai cu mine, stai cu mine, vorbește, stai cu mine!'. Mi-am zis: Mor! Și mor în casă, singură, ca un câine'. Apoi, îți revii, îți faci niște teste, e OK, a trecut. Știi cum vezi tu viața după aia? Ca pe un dar de la Dumnezeu o vezi. Vrei să faci tot ce n-ai făcut, vrei să… Nu-ți mai pasă de nimic în momentul ăla.

Deci ți se schimbă total viziunea despre viață.

Absolut tot. Te bucuri de orice. Pur și simplu îți revine cheful de viață. Dacă până atunci eu oricum am fost o persoană care și-a trăit viața normal, după ce am scăpat am zis că vreau să călătoresc în toată lumea, vreau să fac tot ce mi-am dorit. Și asta e o pasiune a mea, pe care întotdeauna am avut-o, și uite așa am ajuns eu la master. Am făcut-o așa, ca amator, și mi-a plăcut.

Foto: PRO TV

Urmărește-ne pe Google News

Libertatea.ro

„Cristina Țopescu din cauza asta a murit…” Carmen Tănase, dezvăluiri dureroase despre regretata jurnalistă

Fanatik

Cinci zodii au protecție totală începând din 22 ianuarie. Vine cea mai de succes perioadă, Balanțele au tras cartea norocoasă

GSP.ro

Jurnalista s-a îndrăgostit în cantonamentul lui CFR Cluj: „El m-a abordat. Era foarte sigur pe el”