Mircea Diaconu explică de ce a decis, în 2019, să candideze la Președinția României, concluzionând astăzi, 5 ani mai târziu, că „a fost un accident” și nu ar mai face niciodată acest lucru. La vremea aceea, Mircea Diaconu și-a anunțat candidatura pe scările Ateneului Român și a strâns în jur de 1 milion de voturi și își menține credința că președintele țării trebuie să fie independent, pentru a putea fi imparțial, și nu șeful unui anume partid politic.
CITEȘTE REVISTA VIVA! DE DECEMBRIE, GRATIS, AICI!
Mircea Diaconu, fost europarlamentar, a candidat, în 2019, ca independent pentru funcţia de preşedinte al României, susţinut de ALDE şi de PRO România. Actorul a intrat în politică după 1990, însă nu a activat serios în vreo formaţiune până în 2008, când a devenit parlamentar din partea PNL. Ulterior, a fost ales vicepreşedinte al partidului.
De ce a candidat Mircea Diaconu la prezidențiale, în 2019
Mircea Diaconu a fost invitatul lui Adrian Artene la podcastul „ALTCEVA’ din această săptămână. Actorul a făcut declarații în premieră despre candidatura la Președinția României și a spus că totul a fost un „accident’.
„Candidatura la prezidențiale a fost ca un accident. Eram seara, se lansau, se trâmbițau, era pre-ziua pur și simplu lansării subiectului și mi-am dat seama că era o construcție care ducea la ce a dus. Invariabil, parcă era făcut un drum curat ca domnul Iohannis să mai facă un mandat și nu mi se pare normal și logica nu mi se părea normală și neconstituțională.
Și atunci m-am enervat în seara aia și a doua zi m-am dus la Ateneul Român. Și am zis că vreau și eu să fac o conferință de presă pe treptele Ateneului. Și m-au lăsat. Am anunțat-o, a venit lumea și am zis vreau să candidez la prezidențiale’, a povestit celebrul actor la podcastul „ALTCEVA cu Adrian Artene’.
Mircea Diaconu susține că a fost un accident candidatura sa la prezidențiale și își menține că un președinte imparțial nu trebuie să fie, anterior, președintele unui partid politic.
„Am candidat ca independent ca să spun, atunci când lumea e atentă la subiectul ăsta, că e neconstituțional și este o fundătură ca președinții de partide să ajungă președinți de țară, pentru că automat se împartă țara în două, ai mei și ai tăi. În Constituție scrie foarte clar, foarte limpede, (că președintele – n.red.) este un mediator.
Nu poți să fi mediator decât într-o stare de neutralitate și fără o gloată întreagă în spatele tău, care așteaptă de la tine să livrezi. Este o tâmpenie și de-aia am ieșit ca să spun aceste lucruri, nu ca să ies președinte. (….) Am făcut un milion de voturi, dar nu asta e important. Important e că am vrut să deschid subiectul ăla și am senzația că totuși acum parcă se mișcă un pic de interes pe genul ăsta de subiect. Se vorbește măcar de posibili candidați din societatea românească, care geme de oameni de foarte bună calitate, și bine și normal ar fi ca un partid puternic sau două sau trei să-și ia un arbitru al luptei firești, politice între ei’, a spus Diaconu.
Cum a intrat Mircea Diaconu la Teatru
Mircea Diaconu a absolvit Liceul la Câmpulung Muscel în 1967 și IATC I.L. Caragiale din București în 1971. A debutat în 1970, la Teatrul Bulandra, cu Harfa de iarbă de Truman Capote. Debutul în cinematografie a avut loc în 1971, cu filmul Nunta de piatră, după Ion Agârbiceanu, în regia lui Dan Pița.
„Tata fiind învățător, un pedagog extraordinar, știa „marfa', știa că sunt copilul lui și atât. Nu mă vedea nici înalt, nici frumos, nici talentat… mă vedea cum mă știa: un copil cuminte. L-am întrebat – Dacă aș da la teatru ce ai zice? Și el zis: Păi, uită-te la tine și uită-te la ăia de la televizor! Dacă tu semeni cu ei…
De ce am ajuns să-l întreb pe tata dacă e de acord să dau la Teatru… Eu făceam sport, handbal… și într-o zi traversam un culoar, mă duceam la dușuri. Trecea un profesor tânăr de germană, idolul fetelor, un tip mai special, mai romantic… și se uită la mine așa și-mi spune – Ia vino-ncoace! Și mă bagă într-o clasă alături. Acolo erau șapte fete dintre cele mai grozave și mai minunate ale liceului nostru și un băiat care cânta la fluier foarte frumos. Azi el e preot. Și mă pune lângă băiatul ăla, eram de aceeași înălțime. Mi-a zis: De-acum, la ora 10 în fiecare zi vii aici, facem un montaj literar muzical pentru un concurs între licee.
M-am dus, că nu comentam și nu ziceam „Stați puțin că am treabă'. Problema era că fetele alea stăteau în semicerc și spuneau ce spuneau, cântau…, băiatul acela cu fluierul era într-o parte și mai trebuia un om în partea cealaltă, de aceeași înălțime, era o chestie de arhitectură, nimic altceva. Dar într-o bună zi profesorul îmi zice „Învață poezia asta!', o poezie de vreo șapte strofe, „Jurnalul Annei Frank' de Damian Ureche. Și am învățat-o. Apoi am spus-o. „Măi, băiete, așa se recită?' mi-a zis el. „Uite cum! Te așezi pe scenă în fața publicului, nu-i o grămadă de cartofi să te uiți la ei! Te uiți puțin deasupra lor, puțin într-o parte. Întorci și corpul 15 grade în partea cealaltă și dai drumul la poezie. Prezența scenică… Asta a fost singura indicație pe care am primit-o eu. Dar cu ce mi-a zis acest profesor am intrat în concursul acela și mi s-a dat premiul I între toți liceenii din Câmpulung, alături de o fată frumoasă pe care toți o știau și care spunea „Moartea căprioarei' de plângea lumea în sală. Adică era un star. Și eu alături de ea.
Mi s-a dat diploma aia și asta mi-a sucit mințile probabil, cu vreo trei luni înainte de admitere. Timp în care eu eram hotărât pe matematică, fizică, chimie… La comisia de admitere m-am prezentat cu „Luceafărul', am învățat tot „Luceafărul' și o fabulă. Cu astea m-am dus la admitere.
La un moment dat auzeam în întunericul ăla din sală, că nu vedeam decât niște proiectoare, „ce poezie ai învățat?' Și zic – Luceafărul. După două strofe m-au oprit. „Altceva mai știi?' Și-am mai zis „Mama' de Ion Barbu. Am fost oprit de o voce care mi-a zis: „Stai! Mă, băiatule, de unde vii tu, mă?' Întrebarea era limpede, că de unde vin… din lună… Dar eu am răspuns foarte serios și am zis chiar de unde vin. Din comuna cutare, am luat trenul, m-am urcat… am început să povestesc cum am ajuns la București. Râdeau și chicoteau acolo… Am spus și fabula după care m-au dat afară. Am așteptat într-o sală rezultatele. A venit un asistent și a început să spună nume și să dea buletinele.
I-am zis domnului „Dați-mi și mie buletinul!', aproape că-mi venea să plâng. Mi-a zis / „Nu, rămâne la noi!' Greu m-a convins că buletinul rămâne la ei pentru că merg mai departe. Când am coborât era și taică-meu printre toți părinții care își așteptau copiii lipiți de zidurile Institutului. M-a întrebat o femeie cu care stătea el de vorbă – Ce-ai făcut? Și eu am zis – Am intrat. La care tata a dat-o pe aia la o parte cu mâna și mi-a spus – Ce-ai zis?? Când a auzit s-a lipit de zidul facultății cu mâinile la frunte și a zis – Și acum ce ne facem? Pentru că el vorbise cu secretarele de pe la Fizică-Chimie și spusese că are un copil…
Erau 2000 și ceva de candidați pe 40 de locuri atunci, la Teatru', a povestit Mircea Diaconu.