Mircea Diaconu a avut o carieră prodigioasă și a fost primul actor din România care a devenit liber-profesionist. A jucat cu staruri de la Hollywood, dar spunea că bogăția nu stă neapărat în banii pe care i-a primit drept onorariu, ci în aplauzele oamenilor. A fost căsătorit 44 de ani cu actrița Diana Lupescu și au împreună doi copii minunați. Mircea Diaconu a avut o poveste de viață fabuloasă pe care ne-a împărtășit-o cu binecunoscutu-i har scriitoricesc, într-un interviu emoționant, anul trecut.
CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE NOIEMBRIE, GRATIS, AICI!
Vezi aici cel mai nou video VIVA!:
Domnule Mircea Diaconu, iată, ne întâlnim la Brașov, în prag de primăvară. Parafrazând titlul cărții dvs., La noi, când vine iarna’, mi-ar plăcea să ne spuneți cum e la dvs. când vine primăvara.
E… ca la toată lumea, firește. O luăm de la capăt și noi, și plantele, și animalele, însă mereu am avut o frenezie a primăverii. Când eram copil, cel puțin, priveam în fiecare zi cum se topește zăpada, cum se duce și ne lasă, întâi în jurul tulpinii, în jurul copacului se făceau niște cercuri așa, de pământ, și zăpada dispărea. Știam eu sigur, aveam și eu orgoliile mele de copil, când a venit efectiv primăvara, pentru că prindeam un vânticel dimineața de tot, când se lumina de ziuă, așa aromat foarte slab, și când îl simțeam ziceam: ‘Gata, a venit primăvara!’. Și am avut dreptate întotdeauna. Acum, de când mă fâțâi prin toate părțile, trăiesc lângă București, cumva cea mai mare parte a timpului, și nu mai prind vânticelul acela.
V-ați retras la țară?
Fiecare om e de undeva. La mine, e simplu. Ducându-mă eu și fiind la mine în sat, fac o treabă, altă treabă, iar un băiat tinerel, care nu știa mai nimic despre mine, m-a întrebat: ‘V-ați mutat la noi, la țară?’. Și eu am zis: ‘Măi băiatule, eu nu am plecat niciodată de aici’. Pentru că, oriunde m-am dus, m-am reîntors aici, cât de des am putut. Și pe vremea cealaltă, veneam aproape săptămânal acasă, și aduceam ce nu aveau ai mei, ba un sac cu pâine pentru porci, și plecam înapoi cu ouă, cărniță de pui, tăiam porcul și toate celelalte, iar gospodăria noastră funcționează la fel. Am păstrat-o. Părinții nu mai sunt, dar și eu, și fratele meu am hotărât să ținem mai departe gospodăria. Și avem găini, așteptăm să fete vaca acum. Plătim o vecină să dea mâncare la găini, să strângă ouăle și toate astea, și mergem mai departe.
Așa că, acum când vorbim, mă așteaptă cineva la mine în sat și o să trec munții în partea cealaltă, cu un escavator, să fac niște gropi, să mai plantez niște nuci. Asta e primăvara. E foarte multă treabă. Și toate lucrurile îți dau o putere brusc. Lucrurile de făcut. Că toate sunt legate de revigorare, relansare, și a pământului, și a animalelor, și a caselor, parcă totul crește. E fabulos. Și trebuie să trăim bucuria asta. Până la urmă, fiecare cu viața lui, nu judec pe nimeni, dar sunt oameni care trăiesc metronomic, ca să zic așa. Și zilele sunt egale. Nu, domnule, vin anotimpuri, pleacă anotimpuri, se schimbă lucruri, răsare luna, nu e luna, trebuie să fii prezent acolo. Altfel, anii ăia parcă îți lipsesc. Te și întreabă cineva: ‘Câte primăveri ai?’ ‘Și câte toamne mai ai?’ Vedeți, trebuie să poți răspunde la lucrurile acestea.
„Profesia mea e Diaconu'
Actor, profesor de actorie, director de teatru, scriitor, senator, ministru al Culturii, candidat la Președinție, europarlamentar… Ce vă definește mai mult din toate astea? Cum v-ați caracteriza în câteva cuvinte?
Șoferia. Sunt foarte bun șofer și în tot acest timp fac foarte multe alte lucruri, care nu intră în genul acesta de definiri. La un moment dat, mi s-a întâmplat lucrul acesta. Mă rog, cineva m-a întrebat cum să mă prezinte, adică profesor sau… și zic: ‘Diaconu. Profesia mea e Diaconu’. În tot acest timp de profesii, de obligații rămân Diaconu. Ceea ce nu se mișcă de acolo e Diaconu.
Cum s-au împăcat actoria și politica și care au fost cele mai mari provocări pentru dvs.? A fost mai incitant să fiți în slujba oamenilor ca actor sau ca politician?
Eu zic din start și argumentez imediat: eu nu văd nicio diferență. Și de ce nu văd nicio diferență? Pentru că acest șoc l-am luat în clipa vieții mele în care m-am apucat de scris literatură, în sensul construcției literare, nu păreri, opinii sau senzații pasagere, ci construcții literare. Acolo erau povești cu oameni, cu întâmplări care trebuiau turnate în carte. Același gen de abordare am simțit că am reflex, intuitiv, personajele acelea pe care le turnam în carte trebuiau trecute prin mine, jucate, asumate. Deci, intrau în mine și ieșeau în aceeași formă literară, care era de top. Pe scenă, când jucam personaje, și jucam multe personaje și de film, aveam un fel de ciocnire cu personajul. Personajul acela însemnând lumea din jur, contextul, celelalte personaje, că nu poți juca un singur personaj. Sunt toate celelalte. Trebuie să ții cont, în construcția personajului, de tot ce se întâmplă în jur. Refaci o lume. Obișnuiam să spun că teatrul nu e o minciună. E o altă realitate. Minciuna e construită ca minciună. Așa e ea. Ori, a face o altă realitate, care să fie posibilă, asta este partea actorului sau a teatrului, a filmului. Și am încercat să mă implic în lumea aceea, în personajul acela, trecându-l prin mine, cum am spus, și adăugând și experiențele mele.
Apoi s-a întâmplat să intru în politică absolut brusc și accidental, deși păreri am avut de când mă știu. Păreri contondente, destul de abrupte. Am pățit tot felul de lucruri și când eram tânăr student, eram gata să înfund o altă pușcărie pe atunci… Obișnuiesc să spun, și așa este, că prima dată am descins, înăuntru nu afară, în Calea Rahovei 37-49, care înseamnă Anchete penale. Aveam 19 ani, de fapt împlineam 19 ani în decembrie 24, în niște vremuri… Era în 68, după Praga, ca să fiu exact. După ce rușii au intrat în Praga, după marele discurs al lui Ceaușescu din Piață… A fost o poziție și de frică, o fi fost și de altele, dar a fost absolut corectă și vibrantă opinia lui, și ne-a scos pe toți din liniște. Era o atmosferă în România, aceeași despre care nu vorbim, mai ales azi, în contextul în care domnii ruși fac aceleași lucruri, aceleași tactici. Cu tancul. Și stăm de vorbă după aceea. Am venit să salvăm oamenii. Am venit să vă aducem libertatea. Așa spuneau atunci, așa au spus în Praga. S-au dus să salveze oamenii, că erau asupriți. Acum, la fel. La nesfârșit fac la fel. Ori atunci era o atmosferă, cum să vă spun, eu eram student, fratele student, tata învățător, am lăsat totul și am plecat. Eram în munți, eram pe la oile noastre și am venit repede, gata să ne înrolăm. Asta era atmosfera, atitudinea.
Eram la cămin când am împlinit 19 ani, iar colegii au venit la mine în cameră și mi-au cântat ‘La mulți ani!’. Și am început, pentru că era Ajunul Crăciunului, să cântăm colinde. Și am cântat colinde în cameră, după aceea am ieșit pe culoare, în fața blocului, la cămin. Pur și simplu am luat ceva peste pijama și toată noaptea aceea am cântat colinde până în centrul orașului. Ne apucase o frenezie așa, eram vreo 7 de la Teatru. Mai era și un grup de la Teologie care făcea cam același lucru. Și uite așa s-a pornit un eveniment după două nopți de cântat colinde, o rebeliune studențească. Îmi pare rău că nu vorbește lumea și nu își aduce lumea aminte, de parcă nu a fost nimic în România între timp. Au fost o mulțime de lucruri și de mare calitate.
În noaptea aceea, vreo 20.000 de mii de studenți au plecat în tot orașul, au fost sparte geamurile în Ambasada Sovietică, au strigat ce era de strigat în fața Comitetului Central al Partidului și așa mai departe. Atunci am fost anchetat ca instigator. Nu numai eu, toți. O fată de la noi a făcut și pușcărie doi ani de zile. Shakespeare a spus că actorii sunt oglinda vremurilor. Toate vremurile, tot ce se întâmplă trece prin noi. Ce, noi stăm doar acolo? Ce facem? Noi trăim odată cu ceilalți, multiplicând ființele din jurul nostru, personajele. Asta este. Dar când am început ca politician, în sensul că am devenit senator, brusc și neașteptat, nu am fost la campanie… Pur și simplu m-am lăsat pus pe o listă la mine în Argeș și m-am trezit senator. Și nu am simțit, făcând lucrul acesta, mare diferență de actorie. Azi sunt independent. Din 2014 vorbesc ca Diaconu. Încerc să-l conving pe celălalt că întotdeauna sunt ceilalți, și nu unul singur. Câteodată e unul singur, dar de cele mai multe ori sunt mulți, din ce în ce mai mulți; de un lucru sau de altul. Încerc să nu impun convingerile mele, ci pur și simplu să pun pe masă credințele, convingerile, țintele și ceea ce făceam, și fac și când sunt actuale, prin alte metode puțin diferite, nu fundamental diferite. Tot în fața unor oameni te așezi și le spui niște lucruri în speranța că îi convingi sau îi faci mai buni, sau îi faci mai activi sau îi ajuți să treacă peste greutăți. Lucruri de tipul acesta. Dar eu nu văd diferențele.
Și când scriam literatură, pur și simplu mă topeam în personajele pe care le inventam tot eu, și tot actorie făceam, nu făceam nimic deosebit. Asta în sensul că lumea știe foarte puțin despre actorie. Din păcate, de multe ori actorii înșiși nu prea știu care e mecanica. Dar actoria de calitate este cu tine, cu ființa ta, cu gândurile tale, cu simțirile tale, cu alea lucrezi. Cu politica la fel. Încercam să-i conving pe colegii mei din Partidul Național Liberal condus de Crin Antonescu – și zic asta pentru că nu mai există așa ceva, e cu totul altceva – spunându-le: ‘Domnule, când te așezi în fața unor oameni și vrei să le spui niște lucruri, primul care trebuie să creadă fundamental în ele ești tu. Dacă tu inventezi sau un asistent îți inventează un text sau un discurs sau ceva, o realitate, sau nu e corectă sau tu, pur și simplu, o comunici citind-o sau împingând-o în față, trebuie să îți asumi, acele cuvinte să fie credințele tale. Nu poți convinge pe nimeni dacă tu nu crezi primul în ele. Așa e și în actorie. Actoria de calitate așa se face. Pur și simplu, ființa ta ți se supune, tu comanzi cumva eului tău, să fie într-un fel, să simtă un anume lucru, să fie într-o situație anume și reacția corpului tău este cea corectă. Dar este adevărată, profundă, cum spun, e o altă realitate, nu-i o minciună.
„Am intrat pe ultimul rând de admiși împreună cu George Mihăiță'
Ați jucat în nenumărate filme și piese de teatru, însă eu vă asociez în primul rând cu rolul din „Filantropica’ și cu iconica replică „Mâna întinsă care nu spune o poveste…’. Care este povestea dvs.?
De unde a început pasiunea pentru actorie, ce a aprins fitilul? Nu știu exact, pentru că m-am întors în timp, de multe ori, în timpul deciziei mele de copil. Aveam 17 ani și jumătate când am devenit student. Ce să știu eu atunci? Și decizia în sine de a da la Teatru a venit tot ca un accident, și nu ca o normalitate. Pentru că eram elev și am fost elev bun. În fiecare an am avut ba premiu, ba mențiune. În fiecare an eram în grupul celor care învățau bine, și eram în liceu, se făcea școală, chiar și acum sunt licee foarte serioase. Am făcut liceul în Câmpulung Muscel. Eram dintre elevii buni, nimic special… până într-o zi, când un profesor de germană a venit în liceu să facă o selecție pentru un montaj literar-muzical pe versuri de Coșbuc și a ales cele mai frumoase și talentate fete și un băiat care cânta la fluier extraordinar. M-a văzut pe culoar la liceu și m-a băgat în camera unde făceau ei repetițiile. Și m-a pus lângă băiatul care cânta la fluier și care azi e un preot grozav. M-a pus lângă el, m-a măsurat, eram de aceeași înălțime, și a zis: ‘De mâine vii aici’. Avea nevoie de încă un băiat de aceeași înălțime, nu altfel. El nu știa nimic despre mine. Nu făceam sport, făceam fizică, matematică, chimie, eram foarte bun la toate, un elev banal. Erau 7 fete într-un semicerc și băiatul era într-una dintre părțile semicercului și mai trebuia încă un băiat în partea cealaltă a semicercului, să închidă geometria. Și m-a găsit pe mine, fiind de aceeași înălțime. Nu aveam treabă prea multă. Dar, într-o zi, zice: ‘Ia poezia aceasta și învaț-o.’ Și am învățat-o. Noi nu comentam, ne supuneam imediat. Așa era regula. După care mi-a spus să o recit. Și am spus poezia. Și m-a certat: ‘Ce, așa se recită o poezie?’ ‘Păi, mi-ați spus să o învăț’. Nu știam eu diferența. Și atunci, el mi-a spus: ‘Vii în fața publicului…’. ‘Care public?’, zic eu. ‘O să vii în fața publicului’.
M-a băgat în concursul dintre liceele orașului la proba de recitare cu poezia aceasta și mi-a spus: ‘Te așezi frumos în față, privești deasupra spectatorilor, un metru mai sus; și puțin într-o parte. Iar corpul îl întorci în sensul celălalt 15 grade’. Cu această singură indicație regizorală am ajuns în… Se întâmpla în primăvara ultimului an de liceu și în vară am dat la Teatru, cu această singură indicație. Și s-a întâmplat să intru, absolut accidental. Nu era cazul să intru, nu aveau niciun motiv să mă bage. Probabil din greșeala lor, neatenția lor. Era o concurență uriașă, 50 de locuri și mii de candidați. Și era o selecție cumplită la prima probă, rămâneau cam unul și jumătate-doi pe un loc, după prima selecție. Eu am trecut de prima selecție, că asta era cheia, iar la celelalte probe am luat cam de picare și m-a așezat pe ultimul loc. Am intrat pe ultimul rând de admiși împreună cu George Mihăiță, dar eu am ajuns acolo pe ultimul loc, totuși, pentru că la literatura română, scris, era cu note, după aceea ani de zile s-a dat admis-respins. Am luat una dintre cele mai bune note, și atunci m-a ridicat, mi-a dat un avans, pe care cei din comisia reală nu l-au sesizat neapărat, fie s-au uitat în altă parte. Mi-au dat note de picare, dar, adunate cu nota aceea, m-au trecut pe ultima linie, cred.
Asta zic că a fost un fel de accident al admiterii și m-am trezit student. După care au început vreo doi ani de coșmar. Nu înțelegeam de multe ori ce vorbeau sau despre ce vorbeau. Era o lume bucureșteană cu alte obiceiuri, cu alte cuvinte chiar. M-am adaptat foarte greu, dar a fost fabulos. Asta-i viața! A trebuit să învăț această meserie, deși probabil aș fi fost un foarte bun profesor la mine în Câmpulung, asta ar fi fost cariera mea. Și am ajuns actor. Amănuntele sunt fabuloase, care mai de care. Cândva, după ce îmi fac toate treburile la țară, după ce îmi fac acoperișurile, dacă o să mai rămână ani, nu timp, o să mă așez pe prispă și o să scriu, pentru că e păcat. Viața m-a dus… Am avut un noroc care nu e adevărat. Am ajuns de mic între cei mai mari actori și regizori din România. Însemnând 21 de ani. La 20 de ani, deja stăteam în cabină cu Emil Bota. O istorie, pur și simplu. Am jucat alături de Eugenia Popovici, artista poporului… Actori uriași. Și i-am iubit, i-am admirat. Am trăit în umbra lor, asta a fost un noroc uriaș pentru mine. Erau toți mai mari ca mine cu 10-15 ani… Eram în Teatrul Bulandra cel mare, jucând mari spectacole alături de ei, și îmi ziceau toți „Copilul’. Se purtau cu mine ca și când aș fi fost un copil al lor.
„Dacă nu intrai era o problemă, te lua în armată lungă și grea'
Tatăl dvs., de profesie învățător, nu a fost prea încântat de drumul pe care vă doreați să mergeți. Cum a reacționat când a văzut că ați intrat la Actorie, în condițiile în care erau mii de candidați pe doar câteva locuri? Și cum a fost ulterior, când v-a văzut jucând prima oară?
(râde) I-am zis. Joia venea el la mine la școală și îmi aducea ceva mâncărică, și mi-a adus „Gazeta învățământului’, care, în vremea aceea, publica toate probele la toate facultățile. Admiterea se dădea într-o singură zi la toate facultățile, cu excepția celor vocaționale, Conservator, Arte Plastice, Teatru, care dădeau cu trei zile mai devreme probele eliminatorii. Am îndrăznit să îl întreb ce părere are și s-a enervat îngrozitor: ‘Uită-te la tine! Compară-te puțin cu actorii. Uită-te la televizor! Fii realist! Cum poate să îți treacă prin cap o asemenea prostie? Nu îți dai seama că nu ai ce căuta acolo?’, ceva de genul acesta. Dar mama, când a auzit, m-a susținut până în pânzele albe și, fără să fiu insistent sau agresiv, a simțit că am o tristețe. Într-o altă zi, a venit la control cu ziarul și zice: ‘Uite, am făcut niște semne la ce facultăți poți să dai’. Cu roșu era desenat acolo. M-am uitat, era Fizică, era Chimie și… era și Teatru. I-am spus: ‘Te superi, nu te superi, tată, la Teatru merg’. ‘Nu mă supăr, dar te pregătești’.
Tata fiind învățător, unul de modă veche, avea un simț pedagogic extraordinar. Și a înțeles atât de bine că trebuie să mă lase, să înțeleg eu că nu sunt bun. Perfectă logică. El miza pe cele trei zile în avans, în care proba eliminatorie m-ar fi convins că nu am ce căuta acolo și m-aș fi lecuit. Și stătea foarte liniștit. ‘Nenorocirea’ a fost că am trecut de prima probă. Am trecut miraculos. Erau emoții, grupe de câte 11 candidați, mă uitam la ei, erau bine îmbrăcați, nu erau ca mine. Aveam un costum proaspăt făcut, că luase tata material, fusese la croitorul din sat și-mi făcuse un costum de haine care nu stătea foarte bine pe mine, dar ăla eram! Și am intrat acolo. M-a împins un asistent într-un spațiu de culise. Erau niște scenuțe la vechea noastră facultate, căci azi nu mai au așa ceva. La noi erau toate mici, dar erau toate ingredientele teatrale în acel spațiu mic. M-am oprit în întunericul acela de după cortină. Am simțit că dincolo e lumină și am intrat în lumina aceea. Erau câteva proiectoare aprinse pe omul din scenă și întuneric în rest, nu vedeai absolut nimic. M-am dus pe centru și am stat pe loc, proiectoarele pe mine. Din întuneric, o voce a zis: ‘Ce poezie ai spus?’. Și eu am răspuns. Aveam și „Luceafărul’ printre poeziile pregătite de mine, dar niciun candidat nu merge cu „Luceafărul’ la admitere. În niciun caz. Dar eu așa am considerat. Am zis trei patru-strofe. ‘Ajunge! Altceva!’. Și iar am zis, altceva. Vocea din întuneric zice: ‘Măi băiatule, de unde vii tu, mă?’ Sigur, logica era: ‘Din cer’. Adică răspunsul era: ‘Din cer, din lună, ceva de genul aceasta’. Dar eu, în normalitatea mea de copil, am început să spun de unde vin. Din comuna cutare, am luat trenul, cum am ajuns la București. Și le-am povestit. Și simțeam că erau niște chicoteli. Cred că îi amuzam. M-au mai întrebat câteva lucruri și m-au trimis afară.
Am stat în camera aceea cu toți ceilalți. A venit asistentul și a început să dea buletinele. A terminat și a dat să plece. Eu am rămas singur în camera aceea și am zis: ‘Dați-mi buletinul!’. El mi-a spus: ‘Rămâne la noi’. Eu am început să plâng. ‘Măi băiatule, buletinul rămâne la noi, tu continui examenul și noi îți dăm adeverință că tu continui probele’. Am coborât. Erau părinții lipiți pe ușa facultății și era și o doamnă care era mama unui coleg. M-a întrebat ce am făcut. I-am spus că am intrat. Și alături era tata, care era un personaj foarte prezent, șarmant. În orice anturaj îl duceai, după jumătate de oră el conducea totul, impunea subiecte, era centrul atenției. El trebuia să fie actor, nu eu. Și tata a dat-o pe doamna la o parte și a întrebat: ‘Ce ai zis?’. ‘Am intrat’. S-a rezemat de zidul facultății și-a pus mâna la cap și a spus: ‘Acum ce ne facem?’ Disperat era. Tot planul lui cu ‘mută dosarul la Universitate, la Chimie sau Fizică, s-a dus’. Planul lui s-a dus de râpă și am continuat admiterea. A fost alături de mine în timpul examenului, a stat cu mine și după ce am intrat și am devenit actor și a început să vină la Teatrul Bulandra unde jucam și unde am și debutat în 1969. Nu încântare era, împlinire era!
Bunica mea din munți, mama tatălui, când a aflat că a intrat băiatul la Teatru, a zis: ‘Bine că a intrat și acolo’. Altfel, dacă nu intrai era o problemă, te lua în armată lungă și grea. S-a mai întâmplat ceva foarte amuzant: ani de zile după aceasta, tinerii din sat de la mine dădeau în neștire la teatru. Se uitau peste gard și spuneau: ‘Păi dacă ăsta a intrat, eu cum să nu intru?’ Fiecare făcea socoteala de genul acesta. Nu eram spectaculos, în niciun fel. Eu mi-am întrebat profesoara, pe care o respectam, e vorba despre doamna Sanda Manu, care mi-a spus: ‘Eu nu știu cum ai intrat. Eu nu îmi aduc aminte de tine’.
„Făceam 7 roluri, 10 roluri la teatru în același timp, plus roluri la film, și era îngrozitor de greu'
Anii de facultate cum au fost? Cum era să fii student la IATC?
Cumpliți. Primii doi ani au fost cumpliți. Abia în cel de-al treilea an am început să mă mai dezgheț. Era vorba despre o descoperire de tine însuți. Ori se întâmplă, ori nu se întâmplă. Dar a fost minunat. Și, repet, sunt un om oarecum, oarecare, nu sunt actorul în sensul spectaculos al cuvântului deloc. Dar descoperirile acestea despre tine însuți și cu tine însuți, ăsta e instrumentul tău de lucru, e eul tău, interiorul tău pe care trebuie să înveți să îl controlezi. Și să-i ceri lucruri și el să răspundă. E fabulos.
Ați debutat cu un an înainte de terminarea studiilor. Ce amintiri vă trezește prima dvs. apariție pe scenă?
Prima a fost în 1969. Eram destul de liber la clasa mea. Se dădeau examene, se făceau roluri mai mari, mai mici și mai puțin importante, iar eu eram prin zona asta. Și mai stăteam pe culoar. Niște colegi de la Regie m-au băgat să lucreze cu mine până să le vină profesorul. Era un studiu pe un text anume și am rămas și eu acolo după ce a intrat profesorul. A întrebat de mine. A început să lucreze cu mine. Făcea la Teatrul Bulandra un spectacol care e în istoria teatrului și se numea ‘Nepotul lui Ramon’, cu Gheorghe Dinică și cu Marin Moraru, un spectacol care a întors istoria teatrului pe dos. Într-o zi, mi-a spus: ‘La 10 să fii în fața facultății, că vreau să te duc la Liviu Ciulei’. Și m-a luat de mână și m-a dus la Liviu Ciulei. Domnul Ciulei mi-a spus că Florian Pittiș, care juca în spectacolul ‘Harfa de iarbă’ de mare succes, trebuia să plece în Suedia și m-a întrebat dacă vreau să joc în locul lui. Am acceptat, a fost prima mea intrare în teatru, pe scena mare. Am trecut rampa, cu bune, cu rele. A pornit bine, totul.
Trebuie să menționez că ați fost și primul actor din România care și-a dat demisia, devenind liber profesionist. La vremea aceea, a fost un act de curaj… ați făcut pionierat. Ce v-a determinat să luați o decizie atât de radicală?
Toată viața mea de actor de până atunci, 20 de ani înainte de Revoluție, a fost o ‘gonetă’ între film și teatru. Teatru însemna contract de muncă și salariu, sarcini de serviciu clasic, iar filmul însemna contract de liber profesionist, cum ar veni. Și erau două lucruri care se băteau cap în cap și, mereu, fiecare mă chinuia în funcție de celălalt, iar eu eram victima dintre cele două. Iar în capul meu deja, de multă vreme, făcând atâtea filme, era că actorul trebuie să se dedice unui contract, unui rol. Să stea pe el, să îl termine și să-l facă pe celălalt după aceea, nu șapte în același timp. Făceam 7 roluri, 10 roluri la teatru în același timp, plus roluri la film, și era îngrozitor de greu, tracasant și neprofesionist, până la urmă. În capul meu este și astăzi că actorul nu trebuie să fie salariat, ci pe contract. E o meserie liberală. Mă refer la toți actorii.
Asta e părerea mea și în ziua de azi. Și atunci am ieșit de la teatru și le-am spus: ‘Dacă aveți nevoie de mine, mă chemați, facem contract pe acel spectacol. Acum am de făcut un film’. Vorbeam cu actori mari și vorbeam să inventăm această ‘specie’, să fim liber-profesioniști. Dacă sunt singur ‘nu e nicio brânză’. A mai ieșit Ștefan Iordache. Și așa a lucrat până la capăt. Dar ceilalți au stat cuminți, pe salarii. Eu mi-am asumat. Dacă am vrut să-i conving pe ceilalți de ceva, am făcut cu mine însumi întâi. Așa și trebuie. Și în politică e la fel, dacă vrei să fii serios, nu poți să îi ceri celuilalt ceva dacă tu însuți nu ești așa. Tu trebuie să fii primul, să poți fii convingător.
Ca profesor, care este cea mai importantă lecție pe care au primit-o studenții de la dvs.?
Ce trebuie să știe un tânăr care decide să îmbrățișeze această profesie? Care sunt plusurile și care sunt minusurile? Uitați, ca profesor, cât am fost am avut niște idei fixe și am încercat cumva să le fac realitate. Dar nu am izbutit. Am stat profesor câțiva ani. Ideea de bază este ‘cine contează, profesorul sau studentul? Cine e ținta? Cine e realizatorul? Și se spunea pe culoare ce examen a avut profesorul cutare. Păi, asta era vorba curentă. În vorbele curente se ascunde adevărul, care nu ne convine. Examenul nu îl dă profesorul, studentul trebuie să îl dea. La vremea aceea, discutam în Senat: ‘Uitați ce se întâmplă! Ajungi să fii student și ești în clasa profesorului cutare, care are și el o porțiune limitată ca profesor. Nu deține nimeni întreaga profesie. Un anume gen, stil, iar în momentul în care vine cineva în fața lui, vine și ia de la el ce știe el. Alături e un alt profesor, care are alți studenți și care are în completare și alte dotări sau experiențe.
Dacă studentul e centrul, el trebuie să poată lua de la toți, un fel de ateliere deschise ale profesorilor, fiecare specializat pe câte un gen, iar studentul să aibă șansa să treacă pe la cât mai mulți profesori, nu invers. Că tu, profesor, ți-l faci prizonier pe student până la anul IV și nu poate învăța de la alt profesor, care îl poate împlini mai mult. Studentul trebuie să învețe cât mai multe în acești patru ani, spre a se defini pe el. Creșterea nu o faci tu, nu îl faci ca tine, copia ta, ci îl ajuți să se găsească pe sine. Cam așa e cheia. Nu le-a convenit de niciun fel celorlalți. ‘Cum, eu îl cresc și îl dau de bun?’, mi-a spus unul dintre profesorii mari, coleg de-al meu. Păi e proprietatea mea? Ca și cum ai limita soarta sau profesiunea unui om la ce știi tu, la ce poți tu, că toți avem limite. Și incompatibilitățile acestea de concepții până la urmă, ale mele cu ei, m-au făcut până la urmă să plec. Din păcate, sunt eșuări și acolo.
„Dacă te faci actor, nu te faci pentru bani'
Se poate trăi decent din actorie în ziua de azi? Care este cea mai mare sumă pe care ați câștigat-o vreodată pentru un film?
E un alt subiect. Lumea s-a schimbat. Când noi eram actori, era una, azi e cu totul alta. Noi eram actori, erau niște venituri și societatea în general nu mișca bani, nu se uita după castele. Astăzi este exact invers. Contează mai mult aceste lucruri decât celelalte, ceea ce e anormal. Adică, dacă te faci actor, nu te faci pentru bani. Dacă vrei bani, fă-te bancher, care sunt cu bani mulți. M-a întrebat domnul Turcescu la o emisiune, cu ani în urmă: ‘Actorii sunt săraci. Cum vă descurcați?’ Și am zis: ‘Stați să definim ce înseamnă a fi sărac sau nu.’ Și am întrebat și eu: ‘Un actor, cu un spectacol frumos… se termină spectacolul, se aprinde lumina și el stă în fața a 500 de spectatori care îl privesc și îl aplaudă. Actorul acela e bogat sau nu?’ Dacă bogăția e o cifră, îmi pare rău. Bogăția înseamnă multe lucruri, nu doar banii înseamnă bogăția. Și nu fac teorii. Fericirile, împlinirile unui actor sunt de tipul acesta și pe care nicio sumă de pe lume nu le poate înlocui. Poți sau nu poți. Ai izbutit sau nu. Asta nu e cu bani. Nu. E o consecință, dar nu e mare.
Au fost situații în timpul lui Ceaușescu. Am filmat, cu o distribuție fenomenală, ‘Cuibul salamandrelor’, care a fost coproducție româno-italiano-americană, cu actori din America, din Italia.. În distribuție erau Radu Beligan, Florin Piersic, Gheorghe Dinică, Jean Constantin, Mircea Diaconu… și noi eram cu ei. M-am și împrietenit cu un actor. Cine vede prima variantă cu ‘Spartacus’, aia cu Kirk Douglas, pe care o știm toți și care e clasică și istorică, în prima parte a filmului e duelul în arenă între un negru chel și Spartacus. Și acel negru imens și chel era partenerul nostru în filmul acesta, în 1975. Eram la marginea Saharei, filmam și ne-am împrietenit. Era și cu soția lui. Și m-a întrebat cum am făcut contractul la film: ‘Ai făcut pe acțiuni sau ai luat o sumă separată?’. ‘Nu, am luat o sumă separată’. M-a întrebat cât și i-am spus: ‘40.000. Nu i-am spus că sunt lei. Impozabili erau 22.000 de lei, ceea ce însemna vreo patru salarii din România, nu mai mult. ‘Bine!’, a zis el. La ei era cu dolari, dar nu avea nicio importanță. El avea pentru mine același respect. Când se uitau la Dinică, cădeau pe spate ei, cu banii, cu dolarii lor. Asta e problema, de fapt. Înțelegeți care este diferența?
După Revoluție, am făcut primul film cu Nae Caramfil, ‘Asfalt tango’, în care în rolul principal eram și eu, și era doamna Charlotte Rampling, actriță de Hollywood, partenera lui Paul Newman, acesta era nivelul. Și era partenera mea. Ea avea contract într-o zi de filmare pentru cât aveam eu în toate cele 40 și ceva de zile ale mele. Dar nu avea nicio importanță. Între noi nu era nicio diferență. Calitatea noastră profesională era satisfacția mea și împlinirea mea. Avea importanță câștigul? Oricum au fost niște bani buni, 6.000 de dolari la vremea aceea. Mergeam cu bicicleta spre casă, după ce am semnat contractul, și mă gândeam ce fac cu banii. Acasă era să mă cert cu soția când am zis că îmi iau un tractor. ‘Cum să îți iei un tractor?’ Păi, zic: ‘Un tractor produce. Nu vreau să stric banii’. Nu am luat nici în ziua de azi. Nu m-a lăsat să iau tractor. Dar ce mă doare e că tinerii nu au ajuns să facă nimic în viață, profesional vorbind, și se întreabă cât le iese. Te anulezi ca actor.
Și totuși, nu e frustrant că un actor câștigă infinit mai puțin ca un parlamentar? Vă întreb pentru că ați fost în ambele situații.
Să se facă altceva. Îl obligă cineva să se facă actor? Actor ești ca să realizezi roluri, să realizezi momente teatrale de nerepetat. Acelea de rămân în spectator pe toată viața lui. Dacă vrei bani, mergi în altă parte.
„Căsnicie înseamnă și bune, și rele, și grele, și ușoare'
Sunteți unul dintre privilegiații sorții… Spun asta pentru că dvs. și Diana Lupescu sunteți împreună de 43 de ani. Care este secretul unei căsnicii atât de longevive?
Păi, vedeți? Lucrurile acestea te definesc pe tine ca om. Până la urmă, e un legământ. Te iei de mână cu cineva și te duci la biserică, și în fața statului, și în fața lui Dumnezeu. E un jurământ. Ea se numește căsnicie. Căsnicie înseamnă și bune, și rele, și grele, și ușoare. Toate acestea. E îngrozitor să fii singur și să treci peste greu. Când ești în doi, te trage celălalt în sus. Ori tu pe el, ori invers. Despre asta e vorba. Ne ținem unul pe celălalt. După aceea, apar copiii. Ei nu se cresc singuri. Au nevoie de câte doi părinți. Așa sunt natura, umanitatea, universul, credința, lucrurile acestea sunt importante. Nu te poți juca cu ele. De aceea spun, așa trebuie să trăiești. Ca să poți cere cuiva sau propune cuiva, sugera să fie serios, să se poată miza pe el, trebuie tu însuți să faci așa.
„Nu am cucerit-o, am surprins-o, iar peste o lună eram căsătoriți'
Când v-ați cunoscut și v-ați îndrăgostit, Diana Lupescu era considerată cea mai frumoasă femeie din România. Cum ați cucerit-o? Cum ați cerut-o de soție?
Și astăzi este. Cred că am surprins-o, că așa sunt eu. Și pe mine mă surprind câteodată, pentru că nu s-a întâmplat, tipic, nimic. A venit de la sine, fără să am un gând concret în cap. Am vrut să beau o cafea cu ea și m-am dus la Bacău și i-am cerut o cafea. Eu nu beau cafea, dar era un pretext până la urmă. Am simțit nevoia să mă apropii de ea, am vorbit amândoi și apoi am întrebat-o brusc, în timp ce beam cafeaua: ‘Ce părere ai dacă te-aș cere de soție?’. Nu s-a gândit mult, aproape deloc, și a acceptat. Nu am cucerit-o, am surprins-o, iar peste o lună eram căsătoriți. Ea fiind la Bacău, eu la București, m-am dus doar cât să facem verighetele. Nu a existat înainte și după. La noi nu a existat decât după.
Nu v-ați temut de un refuz?
Eu am întrebat și ea a răspuns. Dacă refuza, nu era nicio problemă. Mi s-a părut că e omul în care pot să am încredere, căruia pot să mă las total, cu tot ce sunt și pot. Și nunta cum a fost? Nunta înseamnă încă patru pagini de povestit. Nunta e fabuloasă. Aceea trebuie să o scriu eu. E ceva de nu se poate. Firește că la mine în sat a fost. Nuntă cu bucluc, dar frumoasă și de neuitat, de la care nu avem decât o singură fotografie. Pentru că s-au făcut foarte multe poze, un coleg, un actor celebru, a făcut și nu a ieșit niciuna. Pe vremea aceea, ca să avem poze color, luam de la Buftea peliculă de film pentru 40 de imagini. Nu au ieșit, s-au voalat. Un unchi al Dianei i-a făcut o poză dintr-un colț, doar aceea a rămas. Nu contează. Nu pozele trebuie să rămână. Căsnicia trebuie să rămână.
Mariajul dvs. a fost binecuvântat cu doi copii. Vorbiți-ne, vă rog, despre ei!
Cred că foarte frumoasă a fost copilăria lor și normală, și firească. Și acum, de asemenea. Reacționează ca noi. Copiii noștri sunt aici și nu au vrut să fugă din țara aceasta îngroziți sau disperați, deși au toate calitățile de tipul acesta. Nici nu le trece prin cap, dar nu pentru că le-am zis noi. Educația este ceea ce văd copiii acasă, aud de la părinții lor și de la școală, dar nu sunt precepte impuse. Ei au trăit în atmosfera aceasta a credințelor noastre, căci și eu, și Diana vorbim aceeași limbă, aceeași formație, principii de bază. Suntem niște provinciali, în sensul bun al cuvântului, al lucrurilor în care credem. Un mod de viață pe care îl facem și acasă și pe care copiii noștri l-au trăit exact în atmosfera aceea. Iar reacția lor astăzi este exact ca a noastră.
Victor v-a călcat pe urme, în timp ce Ana a fost atrasă de alt domeniu, echitația. Ce a determinat-o să aleagă un drum atât de diferit? Cu ce se ocupă acum, mai exact?
Victor face arte plastice, face scenografie, pictură… Fiica mea face Comunicare, Relații publice. A făcut și doi ani de Științe Politice la SNSPA.
Ce sfaturi le-ați dat?
Nu le-am dat sfaturi în sine de carieră, ci de comportament. Cariera și-o face fiecare cum simte. Nu le-am pus stavile de niciun fel. Ana noastră a crescut în cabine cu noi, în vremurile urâte și grele cu turnee, cu tot ce însemna, cu frigul… și, când s-a făcut mai mare și o întreba cineva dacă vrea să se facă actriță, spunea: ‘Vai de mine, dar știu exact despre ce e vorba. Nu o să mă fac niciodată’. Te apropii de profesia asta dintr-un miraj, că înăuntru e altfel nu știi sau afli mai târziu, dar ea știa perfect. Și a spus: ‘Eu nu vreau așa’. Nu o interesează absolut deloc.
Probabil puțini știu că sunteți și bunic, iar nepoata dvs. Ana Maria, este deja adolescentă. Este acesta cel mai solicitant și, în egală măsură, plăcut rol al vieții dvs.?
Ana Maria are buletin de puțin timp. Are 14 ani. Să vă povestesc o minisecvență. Era în grupa mică la grădiniță, iar fetița mea a spus să merg eu după ea. Și m-am dus eu. Am deschis ușor ușa clasei și am văzut-o jucându-se cu o fetiță. La un moment dat, m-a observat în tocul ușii, s-a oprit, a bătut din palme și a zis: ‘Mircea al meu!’. M-am scurs pe tocul ușii până jos. Și în ziua de azi sunt la fel. E atât de caldă, de iubitoare. O minune de copil. Până la urmă, atmosfera din casă modelează omul. Fiul meu a venit pe lume la 10 ani diferență de fiica mea, dar el nu e căsătorit. I-am zis: ‘Tată, gândește-te că vreau să îmi văd și eu nepoții. Și fă ceva, totuși! Nu m-a contrazis, ceea ce sunt vești bune’.
Ana Maria ce își dorește să devină? Credeți că se va mări numărul actorilor în familie?
E pasionată de cai, călărie, de echitație. Pasionată puțin spus. E campioană și paracampioană. E în lotul național de copii. De mică, parcă a născut-o maică-sa pe cal. Și ea, și maică-sa sunt topite după cai și cu asta se ocupă amândouă. Sunt pasionate. Noi suntem foarte încântați. Posibil să aleagă o carieră în zona aceasta. Însă merge bine cu materiile, cu școala.
„Dacă nu transformi munca în încântare și în bucurie, e rău pentru tine, te uzează'
Timpul liber cum vi-l petreceți?
Care timp liber? Sunt atâtea de făcut, nu îmi mai ajunge timpul. Timpul în sine nu îmi ajunge pentru câte am de făcut. Dacă nu transformi munca în încântare și în bucurie, e rău pentru tine, te uzează. Dacă e soare afară, ies imediat, cu restul de cafea sau ce o fi, și văd întotdeauna un lemn sau un lucru de făcut sau care trebuie reparat. Le fac și sunt tare fericit că am mai rezolvat una din milionul de mărunțișuri de care e nevoie.
Într-o vacanță cu soția de când n-ați mai fost? De ce locuri vă leagă cele mai frumoase amintiri? Unde v-ar plăcea să mergeți în viitorul apropiat?
Am fost de curând la Herculane, e așa de frumos și o zonă binecuvântată. E și paragină, dar nu numai. Sunt și zone minunate. O rețea de hoteluri noi, foarte bine făcute. Ne-a plăcut tare mult. Soția mea a făcut niște tratamente pentru reumatism, lucruri de genul acesta, eu mai puțin, dar în orice moment liber ne duceam prin Banatul acela, care e superb: la Cheile Nerei, la cascade, râuri, mori, o minune. Câte avem de văzut în țara noastră! Avem o listă întreagă de puncte de atins în țară, Europa sau alte continente. Călătorim și ne place tare mult. Toate locurile sunt frumoase, în felul lor. Omul adună în cursul vieții clipe de grație, cu acestea rămâi. Cu pachetul de amintiri de pe traseu. Trebuie să dai șansa vieții și destinului tău să adune cât mai multe clipe fericite și întâlniri miraculoase, ori cu natura sau alți oameni. Mie mi-e milă de oamenii care trăiesc ca niște metronomi, metronoane, seci, eficiente, limitate… Trebuie să dai șansă clipei.
Soția dvs. a ales să stea departe acum de viața publică. De ce?
Nu a ales, dar nu o interesează acum. Posibil să înceapă să facă regie din nou. Are niște proiecte și lucrează la ele. A fost și pandemia și am stat închiși o perioadă, care mai de care.