Nelson Mandela - Lungul drum spre libertate

La sfarsitul anului trecut, preşedintele Africii de Sud, Jacob Zuma, a anunţat decesul lui Nelson Mandela. Omul care s-a sacrificat pe el însuşi şi viaţa de familie pentru cauza în care a crezut cu atâta tărie s-a confruntat cu o infecţie pulmonară pe care o echipă numeroasă de medici a încercat să o trateze vreme de câteva luni. Totuşi, „părintele Africii a murit la 95 de ani chiar în casa sa din Johannesburg, în conjurat de toţi cei apropiaţi.

Rebelul student la Drept

Simbol al luptei anti-rasiale, Rolihlahla Mandela, pe numele său real, provi­ne dintr-o familie modestă aparţinând etniei Xhosa şi a fost primul din familia lui care a mers la şcoală, înţelegând că „educaţia este cea mai puternică armă pe care o poţi folosi pentru a schimba lumea. A fost numit „Nel­son de către învăţătoarea sa, Miss Mdingane, după cum cerea tradiţia din Africa de Sud la vremea respectivă, ca elevii să poarte nume englezeşti.

La 22 de ani a fugit de acasă pentru a evita o căsătorie aranjată, dorinţa tânărului Nelson fiind aceea de a a-junge avocat. În anii studenţiei s-a confruntat cu diverse probleme din ca­uza culorii pielii sale, cel mai frustrant fiind că nu putea circula liber în anu­mite zone rezervate albilor. Pe atunci, populaţia era împărţită în grupuri, se ducea o politică rasistă de discriminare a celor de culoare, Guvernul având ca scop segregarea rasială. În aceste con­diţii, Mandela a avut curajul să ia atitu­dine împotriva apartheidului, impus în 1948 de Partidul Naţional, aflat la pu­tere, şi a intrat în Congresul Naţional African, grup care susţinea drepturile persoanelor de culoare.

După un timp, autorităţile au început să facă uz de metode tot mai violente, aşa că Mandela a înfiinţat o aripă mili­tară a Congresului, numită Spada Na-ţiunii. „De multe ori, nu putem comba­te focul decât cu foc. Un luptător pen­tru libertate învaţă în cele mai grele condiţii că opresorul e cel care impune coordonatele unui conflict. Oprimatul n-are altă soluţie decât să se folosească de metode asemănătoare cu ale inami­cului’, declara el la un moment dat.

Eroul din închisoare

Acuzat de trădare împotriva Guvernu­lui, Nelson Mandela a fost judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă în iunie 1964, scăpând la limită de pe­deapsa capitală. La vremea respectivă, era căsătorit pentru a doua oară, cu Winifred, de care se îndrăgostise cam în aceeaşi perioadă în care divorţa de Evelyn Ntoko Mase, cu care avea 4 co­pii. Din închisoare, el i-a trimis scrisori lungi în care îi cerea să-l ierte pentru că o neglijase cât timp luptase pentru egalitatea rasială şi o ruga să-i înţeleagă dedicarea. După încarcerarea sa, Mandela a devenit un simbol global al mişcării antiapartheid, susţinut de întreaga comunitate internaţională prin diverse acţiuni şi evenimente prin care se cerea eliberarea sa.

La un moment dat, Winifred a declarat că Nelson „a trăit 27 de ani în spatele gratiilor, timp în care a devenit un mit. Iar el trăia în acel mit. Însă eu cred că, eliberat, i-a fost imposibil să se sustragă şi să-şi îndeplinească rolul de soţ, de tată şi de bunic. Într-o oarecare măsură, el a trăit o viaţă abstractă care a făcut impo­sibilă reîntoarcerea lui la realitate.

Dincolo de aura de erou care se contu­ra în afara închisorii, Nelson Mandela a suferit în toţi cei 27 de ani de deten-ţie lipsuri umilitoare şi tratamente abrutizante. „În celulă, nu aveam apă curentă, iar în loc de toalete foloseam nişte găleţi de fier cu un diametru de numai 25 de cm. Aceste găleţi aveau un capac curbat în care se afla apa cu care ne spălam pe mâini, pe faţă… De asemenea, existau neajunsuri şi atunci când era vorba de mâncare: indienii, de exemplu, primeau la cină o bucată groasă de margarină şi numai un sfert de pâine, pe motiv că nu le trebuie acest aliment „european.

Deţinutul 46664 ales preşedinte

Nelson Mandela a ieşit din închisoare în 1990, la cererea preşedintelui F.W. de Klerk, ultimul şef de stat al regimu­lui apartheid, şi au primit împreună, în 1993, premiul Nobel pentru Pace pen­tru eforturile depuse în vederea recon­cilierii.

La patru ani după eliberarea sa, în Africa de Sud au avut loc primele ale­geri multirasiale, câştigate de Nelson Mandela şi partidul său, Congresul Naţional African. Susţinând ideile de libertate şi egalitate între rase şi luptând împotriva SIDA (unul din copiii săi a decedat din această cauză), Mandela continua să aibă o cotă de popularitate uriaşă şi să fie iubit de lumea întreagă.

Pe plan personal, însă, n-a reuşit să păstreze unitatea familiei şi a divorţat de cea de a doua soţie a sa, Winifred, după o căsnicie de 38 de ani. Optimis­mul şi umorul care îl ajutaseră o viaţă întreagă i-au conservat farmecul perso­nal în ciuda tuturor încercărilor, iar la 80 de ani, Mandela s-a recăsătorit cu Graca Machel (cu 27 de ani mai tânără decât el) şi au rămas împreună până la sfârşitul vieţii lui. Pentru el, ea era cea de a treia soţie, iar pentru ea, Mandela era cel de-al doilea soţ-preşedinte; Gra­ca fusese căsătorită cu fostul şef de stat al Mozambicului, Samora Machel. „N-a fost dragoste la prima vedere, îşi aminteşte Graca, mai ales că s-au cu­noscut la puţin timp după eliberarea sa din închisoare, în 1990, când el era căsătorit încă cu Winifred. „Pentru mine lucrurile nu se întâmplă aşa repe­de. În ce mă priveşte dragostea este ca o scânteie între doi oameni. Cu Samo­ra, eram deja de o vreme împreună, dar abia mai târziu am simţit această scân-teie. La fel s-a întâmplat şi cu Nelson.

De altfel, arhiepiscopul Desmond Tutu, prieten şi camarad al lui Mande­la în lupta pentru egalitatea rasială, a declarat la un moment dat că africanii îi sunt recunoscători lui Graca pentru că i-a readus bucuria lui Mandela în ultimii săi ani de viaţă. Asta deşi cea de a doua soţie a denigrat-o o vreme, nu­mind-o „concubina lui Nelson, şi nu­mai boala fostului preşedinte le-a unit şi a şters tensiunile dintre ele.

Aşadar, Graca şi Winifred l-au sprijinit pe cel pe care l-au iubit şi le iubise la rândul lui până la sfârşit, demonstrând că nimic n-a fost mai presus de dorinţa lor sinceră de a-i fi alături. Nelson Man­dela a avut parte de funeralii naţionale şi a fost onorat, precum era de aşteptat, ca nimeni altul în Africa de Sud – ţara căreia el însuşi i-a redat libertatea.

CLAUDIA COJOCEA, FOTO: HEPTA, NORTHFOTO