În numărul de Decembrie al Revistei VIVA!, Dan Negru ne-a povestit ce relație avea cu părinții lui în copilărie, dar și ce fel de elev a fost. Prezentatorul TV a avut o copilărie frumoasă și s-a bucurat de răsfăț din partea celor dragi, însă cu măsură. Acesta este îngrijorat de „involuția spirituală, care dispare odată cu evoluția tehnologică' și de faptul că tinerii de azi sunt afectați de burnout. De asemenea, ne-a pus și ce importanță are școala în opinia lui și ne-a dezvăluit și ce studii are.
CITEȘTE REVISTA VIVA! DE NOIEMBRIE, GRATIS, AICI!
Profit de faptul că vă avem pe toți patru în VIVA! pentru a deviadiscuția spre o zonă pe care o vânam de mult. Despre Dan Negru omul de televiziune știm aproape tot, dar ne-ar plăcea să aflăm mai
multe și despre viața ta de dinainte de televiziune, despre familia ta… Așadar, data și locul nașterii! Glumesc și nu glumesc, fiindcă vreau să începi cu copilăria. Cum erai tu pe la 4 anișori așa, care sunt primele amintiri pe care le ai cu tine?
Mi se întâmplă de multe ori să fiu invitat în conferințe unde mi se sugerează să povestesc despre „copilăria grea. Eu nu am avut o copilărie grea, le spun tuturor, am fost răsfățat de toți ai mei, singur copil la părinți, nu mi-a lipsit nimic, firește, în măsura acelor ani. E o modă acum să povestești în conferințe despre greutățile copilăriei, astfel încât să ai senzația că am fost toți frustrați și umiliți în copilărie. N-a fost așa.
Eu am avut o copilărie excelentă. M-am născut în Timișoara și am fost singurul copil într-o familie cu părinți și bunici care trăiau toți într-o casă cu curte, cu animale, cu grădină și cu vecini români, unguri, sârbi, nemți, așa cum e Timișoara dintotdeauna. Nu mi-a lipsit nimic și nu sunt un bun exemplu de om care a plecat dintr-o copilărie frustrată.
Ce relație avea Dan Negru cu părinții lui în copilărie și ce fel de elev a fost
Cum era să fii copil, în anii 70, în Timișoara? Care erau distracțiile preferate în niște vremuri în care nici nu se auzise de calculatoare și cel mai cool gadget era pistolul cu apă?
Toate vremurile când sunt vechi sunt frumoase. Nostalgia e cel mai puternic sentiment uman, așa că orice întoarcere în trecut e frumoasă. Dar cred că fiecare generație își are frumusețile ei. Nepoții mei se vor mira cum au tastat oamenii cândva pe calculator cu degetele sau cum mașinile aveau cândva șofer. Mă îngrijorează involuția spirituală, umană, empatia care dispare odată cu evoluția tehnologică. Însingurarea nu exista în copilăria anilor mei. Tehnologia a dus la însingurare, dar cred că vor exista mereu oameni curați și frumoși care vor fi antidotul involuției spirituale.
Ai fost copil unic la părinți și nu pot să nu mă întreb în ce măsură ai fost răsfățat de părinți sau, poate și mai mult, de bunici. Erai așa un mic dl Goe sau dimpotrivă, ai avut parte de o educație mai strictă?
Bunicul meu a fost deportat în Bărăgan, iar la revenirea din Bărăgan și de pe Canal și-a găsit greu de muncă și în cele din urmă l-a angajat profesorul Țurcanu șofer pe salvare. Doctorul Luis Țurcanu
dă azi numele spitalului de copii din Timișoara și țin minte că le spunea mereu alor mei că un copil trebuie să fie răsfățat, că un copil nu e un militar. Am fost răsfățat de ai mei și uite că nu am ajuns chiar o pramatie. Păstrez o doză de răsfăț și cu ai mei, urmând sfatul profesorului Țurcan.
„N-am fost un copil-problemă’
Ce relație ai avut cu părinții tăi? Care au fost cele mai de preț lecții pe care le-ai primit de la mama și de la tatăl tău? S-a întâmplat să le nesocotești sfaturile, cu aroganța ori inconștiența vârstei, la un moment dat, și apoi să regreți? Te întreb, de fapt, care e cea mai mare greșeală/boacănă pe care ai făcut-o în adolescență.
N-am fost un copil-problemă. Ai mei, ca toți părinții noștri, erau implicați, dar cu măsură. Măsura asta pare că a dispărut azi și părinții nu o mai au. Întâlnesc azi copii care merg la psiholog din cauza epuizării, tineri afectați de burnout. N-am trăit bolile astea în adolescența mea și cred că părinții noștri au contribuit mult la sănătatea noastră mentală. Problema de azi e a părinților, și nu a copiilor. Sigur, evaluările adolescenței mele sunt altele decât cele de azi. Azi, evaluările dispar și acuzele de discriminare le iau locul.
Ca licean cum ai fost? La fel de volubil și de sigur pe tine ca acum? Atitudinea asta masca o oarecare timiditate? Trebuie să ne povestești, mai ales că ai fost singurul băiat dintr-o clasă de 42 de fete!
Am făcut Liceul economic, și ăla era un liceu ticsit de fete. Am fost răsfățatul lor cei patru ani de liceu. La 15 ani știam orice problemă feminină, fiind înconjurat de fete. Eram însă și elevul luat la țintă. Era imposibil să chiulești, pentru că ți se simțea imediat lipsa. Prietenii mei de azi au rămas cei din liceu. Ei n-au pretenții de la mine, nu vor să fiu Negru de la TV. Mă știu cu setările din fabrică. Prietenii sunt ca banii, îi faci ușor și-i pierzi repede. M-a învățat viața asta.
Dan Negru a fost singurul băiat dintr-o clasă de 42 de fete, la liceu
Firesc, următoarea întrebare are legătură cu prima dragoste. S-a petrecut în liceu sau mai devreme? Când ai suferit prima dată din cauza unei fete care nu avea ochi pentru tine? Sau a fost invers, fiind înconjurat de atâtea fete se luptau pentru atenția ta?
Fiind unul dintre puținii băieți din liceu, știam totul despre probleme din dragoste ale fetelor. Ele erau mult mai mature decât mine. Viața de îndrăgostit în anii ăia era mult mai simplă, controlul telefoanelor nu exista. Azi poți să vezi pe WhatsApp la ce oră ești activ, îți poți controla partenerul, poți naște gelozii din online. Eu nu aveam telefon deloc, telefonul fix l-au instalat ai mei târziu.
Ai fost tocilar? Erai genul care învăța pentru notă sau rezonai doar cu ce te pasiona? Știu că, după Liceul economic, ai lucrat o vreme pe post de contabil. Cum s-a produs switch-ul, ce te-a făcut să te îndrăgostești de jurnalism?
Economicul era un liceu greu! Erau 6 pe un loc la prima treaptă și apoi, la treapta a doua, din trei clase a rămas una. Încă de atunci începusem să mă obișnuiesc cu concurența, ha, ha! M-am îndrăgostit de jurnalism datorită oamenilor. Mentorii mei. E o mare dilemă între un mentor și un profesor. Mentorul te contaminează. Profesorul doar te învață. Poți să iubești pasional o meserie cu ajutorul unor mentori care te ademenesc spre ea. Eu am avut șansa asta. Medicii buni, profesorii buni, inginerii de top pot să-și facă meseria la vârf doar datorită unor mentori buni. Lazarov, Titus Munteanu mi-au fost mentori, m-au contaminat.
„Îți poți da seama ușor că un om s-a oprit din educație prin ordinea gândurilor lui’
Ai făcut Facultatea de Drept, Facultatea de Jurnalism, dar și un doctorat în jurnalism, de care te-ai apucat în urmă cu doi ani. De ce atâta școală, când în ziua de azi poți să devii creator de conținut cu mii de followers și dacă ai tot atâtea clase ca trenul?
Azi, evaluările sunt altele decât cele cu care eram noi obișnuiți. Ca să ai bani, diploma sau școala nu mai sunt un criteriu, un must have. Dar școala e despre cum să-ți ordonezi gândirea, nu e despre diplome. Cunosc o doamnă, o producătoare TV importantă în România, care are doar liceul. Performanțele ei în TV sunt notabile, formate de succes, dar când postează pe Insta face greșeli elementare de logică. Nu de gramatică, astea sunt scuzabile. De logică, de așezare a ideii. Îți poți da seama ușor că un om s-a oprit din educație prin ordinea gândurilor lui. De asta școala e importantă. Nu pentru diplome sau pentru bani ori succes. Școala nu ți le va da! Menirea școlii e să facă oameni buni și curați în gândire, nu oameni bogați și de succes.
CITEȘTE INTERVIUL INTEGRAL ÎN VIVA! DE DECEMBRIE! REVISTA SE GĂSEȘTE LA PUNCTELE DE DIFUZARE A PRESEI!
Sursă foto: Marius Bărăgan, Facebook