Viața unui corespondent de război este în sine un scenariu pentru un potențial film, și așa a fost, cu siguranță, și viața lui Christian Sabbagh în momentul în care a pornit pe acest drum. Până la 51 de ani, faimosul jurnalist a bifat tot ce și-a propus pe plan profesional, dar și personal. În acest interviu veți afla mai multe despre omul Christian Sabbagh și partea lui sensibilă, legată de părinți, copilărie și un război care i-a schimbat existența complet… Dar și despre cea de a treia soție și cei patru copii, despre care, de asemenea, ne-a povestit pe larg. Christian Sabbagh ne-a povestit, acum ceva timp, că a fost la un pas de moarte când a debutat în televiziune. De asemenea, ne-a spus și cum l-a marcat copilăria din Liban…
CITEȘTE REVISTA VIVA! DE NOIEMBRIE, GRATIS, AICI!
Christian Sabbagh. Un nume celebru în jurnalismul de investigație și reportajele senzaționale din zonele de război. Cum ai ales acest drum?
Inițial, visul meu era să devin polițist. Pentru că aveam dublă cetățenie, acest lucru nu era posibil decât dacă renunțam la una dintre ele, ceea ce n-aș fi făcut niciodată. Este greu să iei o astfel de decizie când te naști cu două „mame. Eram tânăr, aveam un spirit aventurier, m-am gândit că mi-ar plăcea să devin corespondent de război. Mai întâi am lucrat în presa locală, am avut diverse colaborări, ca să mă familiarizez cu ceea ce înseamnă presa, și apoi am plecat brusc pe acest drum al corespondenței de război.
Christian Sabbagh, la un pas de moarte când a debutat în televiziune
Nu ți-a fost teamă să pășești pe acest teren minat? Primul tău material a fost despre o rețea de evazioniști în domeniul alcoolului. Probabil ai primit numeroase amenințări de-a lungul timpului…
Când ești tânăr, nu te gândești la pericole, nu le percepi ca la maturitate. Eram fascinat la acel moment, era o nouă provocare, o profesie frumoasă. Țin minte că vedeam în filme eroi care erau corespondenți de război și mă inspirau astfel de personaje. La început de drum, te încearcă o anumită anxietate, o stare de teamă, de disconfort. Au fost și situații în care am apelat la autorități și am depus plângeri sau m-am temut pentru viața mea. Cu timpul, au devenit obișnuință, pentru că au fost destul de multe amenințări. Chiar și oamenii care locuiesc în zone de război la un moment dat se obișnuiesc cu el, face parte din viața lor.
De ce n-ai mers mai departe, dacă te-a pasionat tot ceea ce ține de dreptate și justiție, adică să urmezi Academia de Poliție sau Dreptul?
Eu am făcut doi ani de Drept, dar am renunțat, pur și simplu nu îmi plăcea în mod deosebit domeniul. Aveam cursuri de drept civil, de drept roman și eu doream să intru direct în criminalistică, balistică. Ajunsesem să câștig bine ca jurnalist, pentru că deja lucram, și mi-am spus că nu are niciun rost să termin o facultate care nu îmi place. Am urmat Facultatea de Jurnalism.
Cum l-a marcat pe Christian Sabbagh copilăria petrecută în Liban
Cum s-a întâmplat debutul în televiziune? Te împlinește momentul în care te afli acum în cariera ta? Care ar fi aspirațiile tale profesionale din momentul acesta?
Debutul în televiziune s-a întâmplat când am fost implicat într-un incident, în cel de-al doilea război din Serbia. Am fost la un pas de moarte atunci. Însoțeam un convoi umanitar al Crucii Roșii și convoiul a fost lovit de o rachetă care țintea podul pe care se afla convoiul. Prima mașină din convoi a căzut de pe pod, în ea se afla primarul Piteștiului de la acea vreme. Din fericire, a scăpat cu răni ușoare. Eu am filmat, și acele imagini au făcut înconjurul lumii. O agenție din Serbia a publicat știrea că toți cei din convoi au murit și am intrat la radio să dezmint informația, iar reportajele video pe care le-am făcut au fost difuzate la TV, și așa am pășit în lumea televiziunii.
Mi-am îndeplinit toate aspirațiile profesionale. Mi-am construit cariera pas cu pas, așa cum ar trebui să facă orice jurnalist. Nu am ars etape, am fost corespondent, reporter de teren, realizator de emisiuni și acum prezentator al principalului jurnal de știri al Kanal D.
„Eu am crescut în război’
Ai transmis din Siria, din Ucraina… Ai fost în mijlocul războaielor și ai fost tot timpul în pericol de moarte. Cu ce gânduri ai plecat de acasă știind asta?
Niciodată nu am plecat cu gândul că voi muri. Întotdeauna m-am gândit că ai mei au nevoie de mine, că lumea are nevoie de mine și că mă duc într-o zonă de război doar ca să arăt ceea ce se întâmplă acolo. Oamenii au auzit de război, foamete, sărăcie și pot defini ce înseamnă fiecare, însă o imagine video redă cu adevărat drama prin care trec acei oameni. Și întotdeauna mi-am dorit să arăt oamenilor cât de important este ca noi să luptăm pentru pace. Eu am crescut în război, copilăria și adolescența mi-au fost marcate de război.
Îmi poți dezvălui care au fost momentele care te-au impresionat profund în zonele de război în care ai fost?
Sunt foarte multe. Cele mai emoționante imagini pe care le port cu mine sunt cele care redau chipurile refugiaților, mai ales cele ale copiilor. Am fost în perioade de toamnă târzie în zone deșertice, era un vânt care îți sfredelea fața și îi vedeam pe copii desculți, cu niște pături pe umeri și tinându-și părinții de mână. Fugeau din calea războiului, lăsând totul în urmă. Sunt milioane de refugiați în lumea asta și ar trebui ca toți să îi tratăm profund uman.
„Foarte mulți oameni au murit din cauza gloanțelor rătăcite’
Cum te-a impactat pe tine războiul din Liban? Simțeai frică? Sau ce era în mintea unui copil martor la asemenea orori? Cum te ajutau părinții să accepți mai ușor acele vremuri?
Nu aveam sentimentul de frică. Îmi amintesc că atunci când începeau luptele ieșeam la balcon să văd ce se întâmplă. Avea tata o cameră de filmat cu casetă și încercam să filmez, aveam înclinații spre această zonă jurnalistică de pe atunci. Dar eram cumva feriți de pericole, pentru că locuiam lângă Ambasada rusă, care era foarte bine protejată. Dar mai cădeau bombe rătăcite sau gloanțe. Unul chiar ne-a intrat în living, noroc că nu era nimeni acolo la acel moment.
Foarte mulți oameni au murit din cauza gloanțelor rătăcite. Înțelegeam că ceea ce se întâmplă distruge, ucide. Dar părinții încercau să îmi ofere o copilărie frumoasă, normală, să diminueze cât puteau ceea ce se întâmpla. Mergeam la magazine, îmi luau jucării, apăruseră primele console de joc, nu duceam lipsă de nimic. Nu doar părinții mei procedau așa, cam toți libanezii făceau aceste lucruri pentru a le oferi copiilor o copilărie cât mai aproape de normalitate.
Sursă foto: Instagram, Facebook, PR