Acum ceva timp, în paginile revistei VIVA!, Florin Zamfirescu ne povestea cum i s-a schimbat viața după pensionare. Au trecut cam 7 ani de atunci, de când actorul nu a mai urcat pe scena teatrului și de când a renunțat și la meseria de profesor. Deși i-a fost greu să se adapteze noului statut, de pensionar, artistul spune acum că s-a obișnuit cu liniștea și că îi place că acum își face singur programul.
CITEȘTE REVISTA VIVA! DE SEPTEMBRIE, GRATIS, AICI!
Ce mai faceți, domnule Zamfirescu? Cum e viața dincolo de luminile rampei?
Dacă te opreai la „cum e viața de dincolo, riscai să primești un răspuns… să știi. Dacă mă întrebi cum e viața de dincolo de luminile rampei, asta înseamnă viața de spectator. Și sunt atâția spectatori pe lume, că eu nu mă simt decât bine, ca și ei. Ăsta-i tot răspunsul. Mă simt foarte bine. Am și o altă replică mai potrivită la întrebarea „ce mai faci?. Eu aș face foarte bine, dar nu am cui.
Cum s-a schimbat viața lui Florin Zamfirescu după pensionare
După 50 de ani de activitate e destul de dificil să te obișnuiești cu viața de pensionar. Pentru dvs. cum a fost? Cred că sunt 5 ani sau mai mulți de când v-ați pensionat…
A fost un șoc. Sunt vreo 6-7 ani. Domnule, a fost un mic șoc, pentru că a venit intempestiv. A venit un pic brusc din cauza acelei persoane al cărei nume nu am să îl mai pronunț în viața mea. Cine știe despre cine e vorba știe, cine nu știe, nu știe și nu vreau să mai știe. Pentru că ea, după ce nu o mai fi, care persoană e feminină, nu o să se mai audă nimic despre ea. Așa că nu are rost să îi întăresc eu acum, să-i fac terenul existenței. Dar, în afară de faptul că a fost puțin șocant, mă simt foarte bine.
M-am obișnuit cu liniștea, m-am obișnuit cu lipsa de program. Adică, programul mi-l fac eu. Nu îmi mai face nimeni programul, și asta mi se pare foarte bine. M-am adaptat, mi-e bine.
Vă mai este dor de teatru?
Păi, da. La teatru mă duc ca spectator. Și acum, de curând, am fost să îl văd pe domnul Rebengiuc în „Tatăl, la Teatrul Bulandra. Cum să nu îmi fie dor de teatru? Teatrul e ceva care face parte din existența noastră, a tuturor.
„Mă uit și la tinerii actori, talentați, că talentul nu dispare, dar sunt pe un alt calapod’
Dacă ar veni cineva cu propunerea, ați spune „da unui proiect profesional, să zicem, poate, un serial?
A venit. Propuneri din acestea au tot venit. Și pentru teatru, și pentru film. Și le-am răspuns uneori, chiar cu regret, că, dacă m-am retras, retras rămân. Adică nu vreau să mă joc de-a alba-neagra, de-a uite-o, nu e, m-am retras, am revenit… Gata! Lumea mea a apus. Eu acum trăiesc, mă uit în jur și-mi dau seama că trăiesc într-o lume total diferită. Mă uit și la tinerii actori, talentați, că talentul nu dispare, dar sunt pe un alt calapod. Au alte gusturi.
Simt ceea ce simțea probabil și bunicul meu când critica prezentul său de atunci. Cu care eu nu eram de acord: „Stai, tata mare, că nu știu ce…. Și mi se pare că dreptatea întotdeauna este a celor tineri, viitorul, să nu zic chiar prezentul, este al lor, iar noi, care ne-am trăit prezentul nostru, e bine să stăm deoparte și să lăsăm tinerii, nepoții să se desfășoare. Sper să nu ajungem într-un moment de autodistrugere. Că este posibil și așa ceva. Și atunci, dacă o fi să ajungem acolo, așa a fost să fie, asta e.
Totuși, au fost mulți colegi de-ai dvs. care au continuat să apară pe scenă, chiar și după pensionare…
Da, continuă. Am spus că merg la Victor Rebengiuc, care are 90 de ani și știu că se chinuie, dar probabil că ori nu poate să se desprindă, ori are un motiv personal și eu nu mă pot amesteca. Nu pot decât să mă duc să îl văd. După cum m-am dus să îl văd și pe Beligan, când a fost cazul. Fiecare cu ale sale. Aura Buzescu, pe care tu nu ai auzit-o, o artistă a poporului, ultima…
Mai erau și Maria Filotti, și Lucia Sturdza Bulandra. Ele au fost pensionate, dar Aura Buzescu, înainte de a fi pensionată, nu știu pe la ce vârstă, cred că pe la 60 de ani, artista poporului cu un succes fenomenal, a zis „stop, e rândul celor tineri!. Și s-a retras. Așa am spus și eu. Ea a mai trăit cam 30 de ani și mergea și la spectacole. Eu am cunoscut-o, mi-a fost și spectator la unul dintre spectacole. Și când a murit, lumea se mira că o știam în istoria teatrului. A trăit până la 90 de ani.
„Nu mai sunt profesor’
Ați fost și profesor, chiar și rector la IATC, din câte îmi amintesc. Și la meseria aceasta ați renunțat?
Nu mai sunt profesor. Am fost profesor 45 de ani. 50 de ani de actorie și 45 de ani de profesorat. Am condus clase peste clase, am actori mari… Am avut studenți care acum sunt actori mari în România. Și la care mă uit cu mare bucurie și cu care sunt în relații foarte bune, cum ar fi Emilia Popescu. Și este primul nume care mi-a venit în minte. Dar sunt foarte mulți.
Deci, când ați pus punct, ați pus punct inclusiv carierei de profesor?
Domnule, nu ne jucăm! Mi-am luat și eu timp liber să mă duc în Cișmigiu, să mă uit la groapa cu nisip, să mă uit la oameni… Sunt bătrân. Au fost și alți bătrâni înaintea mea la care mă uitam și eu. Asta e!
Sursă foto: Arhivă VIVA!