În noul număr al Revistei VIVA!, cel de Octombrie, Loredana Groza explică de ce a îngenuncheat în fața lui Horia Moculescu, la Festivalul Mamaia – 60. Artista a fost extrem de încântată când a aflat că va cânta pe scenă, la ediția aniversară din acest an, alături de colegul ei de breaslă. S-a abținut cu greu să nu plângă, iar la finalul spectacolului a simțit să îngenuncheze în fața compozitorului, în semn de respect, gest care i se pare „oricum prea puțin'… Iată cum a câștigat cântăreața Festivalul Mamaia la 16 ani!
CITEȘTE REVISTA VIVA! DE AUGUST, GRATIS, AICI!
Recent, ai cântat la ediția aniversară a Festivalului Mamaia – 60. Amtrăit cu toții un moment magic și impresionant la întâlnirea dintre tine și Horia Moculescu… Nu pot să nu amintesc despre momentul în
care, tu, de asemenea o mare artistă, ai căzut în genunchi și te-ai prosternat la picioarele maestrului… Ce a determinat acest gest neașteptat?
Într-adevăr, am trăit o emoţie extraordinară la revenirea pe scena festivalului care m-a propulsat în muzica românească. Aveam doar 16 ani atunci când am câştigat marele premiu, trofeul la secţiunea Interpretare, cu două cântece în primă audiţie: Marius Ţeicu / Eugen Rotaru – „Mă întreb ce să fac şi Dan Beizadea / Angel Grigoriu, Romeo Iorgulescu – „Despre dragoste.
În această vară, am fost invitată să cânt la Mamaia şi în recital, dar şi alături de orchestra condusă de dirijorul Daniel Jinga, cele două cântece cu care am câştigat la Mamaia două trofee, unul la Interpretare, la 16 ani, şi unul după Revoluţie, în 1993, cu „Ce va fi cu iubirea mea, compus tot de Marius Ţeicu, pe versurile lui Eugen Rotaru. După ce am cântat alături de orchestră, am susţinut şi recitalul meu tot în seara de gală, unde am avut deosebita onoare şi bucurie de a cânta, pentru prima dată live pe o scenă, alături de Horia Moculescu. Viaţa făcuse cumva să nu am ocazia de a cânta cu Horia. Şi uite că s-a întâmplat acum. Cum se spune… niciodată nu e prea târziu.
Loredana Groza explică de ce a îngenuncheat în fața lui Horia Moculescu, la Festivalul Mamaia
Experienţa a fost mai mult decât copleşitoare pentru mine, încă din momentul în care Horia a acceptat invitaţia de a cânta împreună şi mi-a propus cântecul, culmea, nu unul scris de el, ci unul pe care el l-a lansat în anii 60 (o piesă care împlineşte chiar 60 de ani de la lansare), compus de Vasile Veselovski, pe versurile lui Mihai Maximilian – „Şi dacă. Ştiam piesa, însă n-o cântasem niciodată.
Dupa ce Horia mi-a propus cântecul, am plecat la un drum lung, până în India, iar el m-a liniştit, spunându-mi: „Ai timp să îl înveţi, să îl înţelegi, în timpul escalei de la Doha. (râde) Am început să mă pregătesc pentru acel moment şi din punct de vedere emoţional, pentru că de fiecare dată când îl cântam îmi dădeau lacrimile… Mi-am zis că trebuie să lucrez la asta, nu trebuie să plâng, trebuie să cânt cu Horia, nu să plâng lângă Horia. (zâmbește)
În seara spectacolului, când Horia a intrat pe scenă, la pian, alături de mine, am pregătit momentul cântând înainte „Zăpada palmei tale, un cântec al imensului compozitor Adrian Enescu, de pe primul meu album, „Bună seara, iubite!.
În clipa în care pianul a început să prindă viaţă sub degetele lui Horia, iar vocea lui să se propage în atmosferă, a fost un moment magic, de transfer instantaneu într-o altă dimensiune. La final, am căzut în genunchi la picioarele lui. Pur şi simplu aşa am simţit. În faţa unui guru al muzicii trebuie doar să îngenunchezi, nimic altceva. Mi s-a părut oricum prea puţin gestul meu. Dar a fost felul meu de a îmi arăta recunoștința, admirația și respectul pe care le am faţă de acest titan al muzicii româneşti!
Cum a câștigat Loredana Groza Festivalul Mamaia, la 16 ani
Vorbind despre Mamaia, aveai 16 ani când ai devenit cea mai tânără participantă, dar și câștigătoare a Festivalului, așa că îmi imaginez că emoția a fost dublă. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale tale de atunci? Cum era muzica românească a anilor 1980? După a doua participare la Festivalul de la Mamaia, ai fost interzisă pe micul ecran de regimul comunist. Ce a deranjat la tine atât de tare, încât să fii îndepărtată de la TV? Sau reprezentai, de fapt, vocea unei generații, un pericol cu adevărat de luat în seamă?
Pentru mine, faptul că am câştigat atunci a fost un şoc. Nu m-am aşteptat nicio clipă. Speram să câştig ceva, dar era greu de crezut, ţinând cont de regimul în care trăiam, de faptul că veneam dintr-un oraş foarte mic, muncitoresc, de undeva din Moldova, din Onești, neştiută şi nesusţinută de nimeni decât de vocea mea. Câţiva oameni, pe care vreau să-i menționez aici, m-au descoperit şi mi-au dat şansa de a intra în lumea asta, aşa că vreau, pe această cale, să le mulțumesc. M-au descoperit la faza naţională a Festivalului Cântarea României – la Focşani, este vorba de Dumitru Moroşanu (care chiar anul acesta a plecat dintre noi) şi marele compozitor Zsolt Kerestely.
Văzându-mă acolo, n-aveam nici 14 ani împliniţi, m-au chemat imediat la București, la preselecțiile pentru Steaua fără nume, cel mai important concurs de talente din vremea aceea, în faţa unei comisii de casting extrem de dure, formată din Simona Patraulea, care era realizatoarea acelui show, şi Anca Sandu, regizoarea concursului. M-au ascultat și au spus: „Da, „Lori din Oneşti’ va participa la Steaua fără nume!. Muzica de atunci era ușoară… şi foarte cuminte… să nu deranjeze, totul se păstra în nişte limite foarte stricte în acea perioadă în care comunismul ajunsese la apogeu şi cenzura de asemenea, se compunea prudent și la impuse, ca să zic aşa. Totul era extrem de controlat şi înfrânat. Iar eu simţeam nevoia să ies din tipare, să îmi pun sufletul pe tavă, să explodez pe scenă, să sparg codul!
„Nu mi-a fost frică niciodată de scenă și de a fi altfel’
Aşa a fost începutul meu. Oamenii s-au şocat să vadă că cineva se mişcă în timp ce cântă, are curaj să alerge pe scenă cu nonşalanţă şi fără teama de a fi judecată. Nu mi-a fost frică niciodată de scenă
și de a fi altfel, cu consecinţele de rigoare, bineînţeles, și cred că asta a iubit dintotdeauna publicul la mine – faptul că am avut curajul să fiu ceea ce sunt, să fac ceea ce simţeam, ceea ce îmi doream, fără teama de a fi judecată, de a fi pusă la zid, așa cum până la urmă s-a întâmplat.
Când primul meu album, „Bună seara, iubite!, compus și produs de Adrian Enescu pe versurile poetului Lucian Avramescu, a explodat pur și simplu în 1988, cu peste un milion și jumătate de albume vândute, fizic, nu pe streaming digital, cum se întâmplă azi, e un record neegalat până acum de alt artist român. Un album ieşit din tipare, muzică electronică, muzică plină de ritm, cu un sound nemaiauzit vreodată în România, cu versuri îndrăzneţe și mesaje puternice, a fost o revoluţie în muzica românească, pur și simplu! Un cutremur, un tsunami! Am devenit peste noapte un superstar în România şi, totodată, o problemă pentru regim, devenisem un model periculos pentru tinerii de atunci…
Cenzura comunistă şi chiar mulţi colegi de breaslă spuneau ca e o muzică imperialistă! Care trebuie interzisă… Și aşa s-a şi întâmplat în cele din urmă… Cumva, acest album a fost începutul, preludiul Revoluţiei din România, în decembrie 1989, când în sfârşit regimul a căzut. O revoluție făcută de tinerii din generaţia mea, care şi-au dat viaţa pentru ca noi să fim liberi astăzi! Şi despre care tinerii din ziua de azi nu ştiu mai nimic, din păcate…
CITEȘTE INTERVIUL INTEGRAL ÎN VIVA! DE OCTOMBRIE! REVISTA SE GĂSEȘTE LA PUNCTELE DE DIFUZARE A PRESEI!
Sursă foto: Instagram, Facebook, Arhivă Personală