Marius Manole interviu pentru VIVA: ”Știu că nu sunt cel mai frumos bărbat din lume”

VIVA!: Ce amintiri dragi păstrezi din copilărie? Ai fost un copil cuminte, comod pentru părinți?
MARIUS MANOLE: Am avut o copilărie extrem de fericită. Mă jucam alături de alți copii în fața blocului, întram în casă la oră fixă, pentru desenele animate. Nu ne plăcea școala, dar ne plăcea la școală. Și nu am fost un copil comod pentru părinții mei. Chiar am avut vecini care s-au mutat din bloc din cauza mea.

Cu ce i-ai chinuit așa de mult?
Le afumam ușile cu lumânarea, aruncam cu apă, le aruncam cu gogoșari în cap, scriam măscari pe scară. Eram un copil foarte obraznic, iar ai mei mă băteau, că așa era în perioada aceea. Dacă ar fi fost în vremurile de acum, cu siguranță ar fi ajuns la pușcărie. Însă pe mine nu m-a deranjat foarte tare, sau poate că am niște traume de care acum nu-mi dau seama. Dincolo de toate acesta, am avut o copilărie fericită, așa cum trebuia să fie, cu doi părinți care mergeau la serviciu și mă lăsau cu cheia la gât, fără ca eu să sufăr din acest punct de vedere, pentru că orele acelea erau unele dintre cele mai fericite. Veneau la noi acasă copii, puneam diapozitive, filme, ne jucam, făceam concursuri, făceam spectacole și eram foarte inventivi. Am organizat spectacole cu bilete la bătătorul de rufe, unde puneam un cearșaf pe post de cortină. Aveam în repertoriu poezii, cântece, chiar și gimnastică, în funcție de ce talent avea ficare copil. Eu regizam aceste spectacole și tot eu le vindeam bilete părinților. Strângeam banii și cu ei mergeam la cofetărie.

Nu cinematograful a fost cel care te-a făcut să iubești actoria. Citeam că printre primele filme pe care le-ai văzut, copil fiind, ar fi fost unul indian, care, însă, nu ți-a transmis aceeași emoție pe care ai simțit-o la teatru. Cum a fost prima piesă?
Nu filmul a fost cel care mi-a dat dragostea pentru actorie, ci teatrul. Și acolo a și rămas. Sunt îndrăgostit de film în măsura în care îmi văd colegii pe ecran și îmi place să văd filme cu ei, dar, în rest, nu mă omor pentru film și nici nu sunt musai să joc în film. Dar, dacă se întâmplă, sigur că o voi face cu plăcere. De teatru m-am îndrăgostit într-o iarnă în clasa a noua, când am văzut la Național 'Chirița în Iași'. Era un spectacol regizat de Alexandru Dabija, cu Tamara Buciuceanu Botez în distribuție. M-a fascinat faptul că s-a intrat în scenă cu un cal viu și mi-am dat seama că teatrul ăsta este o lume în care poți să te joci cât vrei tu, pentru că nu te ceartă nimeni. Poți să joci și când o să fii mare pentru că ai toată acoperirea: ești actor și asta este meseria ta, iar meserie mai bună nu există.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cum arată și cu ce se ocupă soția lui Marcel Ciolacu. Sunt căsătoriți de mai bine de 20 de ani

Ai 'debutat' în fața blocului, dar serios când ai început să te joci?
A fost odată cu primul rol de la Teatrul Național din Iași, când am fost distribuit în 'Turnul Eiffel'. Jucam un spiriduș – mergeam pe scaune, făceam tot felul de cascadorii… Acela a fost primul contact adevărat cu lumea teatrului, în sensul de a sta în culise, a avea propria cabină…

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Elena Lasconi și George Simion sunt la egalitate în lupta pentru turul 2 al alegerilor prezidențiale, susține un nou sondaj USR. Pe ce loc este Nicolae Ciucă

Și tot atunci ai câștigat primii bani din teatru. Îți amintești ce ai făcut cu ei?
Daa… Se purtau în acea perioadă gențile pescărești și mi-am luat o astfel de geantă, dar și o geacă de iarnă de care eram foarte mândru.

Viața de student este, pentru majoritatea, generatoare de amintiri speciale? Ale tale cum sunt?
Am dat la facultate la Iași pentru că îmi era frică să dau la București. Se zvonea pe atunci că la București este cu pile, că n-ai cum să intri decât dacă ești copilul lui 'Nu-Știu-Care', că trebuie să dai o Dacie… ceea ce, mai mult ca sigur, era o prostie. Așa că am dat admitere la Iași, unde am intrat penultimul la băieți. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea pentru că am avut parte de cei mai frumoși colegi. Apoi, la un moment dat, ni s-a propus să fim actori la Focșani. Am dat acolo concurs, l-am luat și am stat la Focșani unde nu se întâmpla nimic, pentru că nu aveam nici teatru. Așa că am plecat din Focșani și am avut noroc că, în 2002, Bujor Macrin, fost director al Teatrului Maria Filotti, m-a chemat la Brăila. Aventura mea de acolo a fost una foarte frumoasă, pentru că mi-am chemat toți colegii și am făcut o trupă foarte frumoasă alături de niște actori foarte buni care erau deja acolo.

Ulterior, te-ai mutat în Capitală. Cum a fost impactul cu Bucureștiul? Te-a marcat ceva în acest sens?
Am stat la Brăila aproape patru ani și am venit în București nu pentru a face teatru. Am dat atunci admitere la Coregrafie, pentru că mi-am dorit să fac asta. Și am făcut doi ani, după care m-au dat afară. Când am plecat spre București nu aveam nici bani de tren și am amanetat lănțișorul de aur al colegului meu, Terente. Cu banii ăia am plecat, am dat admitere la Coregrafie, unde a intrat primul. După un an m-au dat afară din cauză că nu mă duceam la cursuri pentru că, între timp, Felix Alexa îmi propusese să joc la Teatrul Național, în 'Visul unei nopți de vară'. Am acceptat, iar domnul Dinu Săraru m-a angajat și, de atunci, am rămas actor la Teatrul Național.

Impactul cu Bucureștiul a fost foarte mare, pentru că nu-mi plăcea deloc orașul, nu înțelegeam ce e cu distanțele astea, de ce nu se întâlnesc oamenii între ei. Aveam prieteni cu care nu mă vedeam cu lunile, deși ne dădeam întâlnire, dar nu reușeam niciodată să ne potrivim programul și întârziam tot timpul. Îmi părea că toată lumea vrea să te fure, că e o lume foarte bizară, nu înțelegeam cum să folosesc metroul. Mi se părea că toți se ocupă cu droguri, cu furturi. Apoi, ușor – ușor am căpătat amintiri, pentru că este foarte greu să vii într-un loc unde nu ai amintiri.

(Și, totuși), ai spus că ți-ar plăcea să trăiești la New York. De ce the Big City și de ce, când ai avut ocazia, de ce nu ai rămas acolo?M-aș muta în New York. Am fost acolo cu Academia Andrei Șerban și mi-a plăcut pentru că e o lume care pare că nu este atentă la nimic, dar, în același timp, se întâmplă foarte multe lucruri. Sunt comunități mici, se întâmplă lucruri mici, în cercuri mici, iar oamenii fac lucruri despre care nu se știe peste tot ca aici, la noi.

Nu am rămas la New York pentru că nu sunt în stare. Trebuie să fii în stare să rămâi într-o țară străină. Nu este așa de ușor precum pare. În primul rând, eu nu știu limba engleză. Apoi, să faci teatru într-o altă limbă este foarte complicat. Atunci, de aceea nu am rămas, pentru că nu m-am simțit în stare să fac teatru în altă limbă. Acum, dacă mă întrebi, mi se pare că sunt atât de multe meserii frumoase pe lumea asta… Mi-ar plăcea să fiu și chelner, mi-ar plăcea să fiu și recepționer, și casier la teatru, dar și consultant, PR, să învăț comunicare sau să intru în politică…

Marius Manole in rolul bufonului in 'Regele Lear 2'

În politică?
Nu în politică la noi, pentru că nu este cazul și nici nu aș avea în ce partid să mă duc neapărat. Deși cred că și în străinătate este la fel. Peste tot sunt probleme și corupți și hoți, dar și oameni buni, sinceri, care vor să ajute.

Care ai simțit că a fost cea mai grea perioadă din viața ta?
Venirea în București a fost o perioadă dificilă. A fost greu atunci, dar nu neplăcut, pentru că mie îmi place ca din orice lucru – chiar dacă nu îmi iese – să iau partea bună. Eu sunt după principiul bătrânesc potrivit căruia atâta timp cât ești sănătos nicio situație nu e grea. Mi-a fost greu atunci pentru că nu aveam pe nimeni, nu aveam cu cine să vorbesc, iar eu sunt un om extrem de comunicativ.

Că am multe spectacole? Mă plâng pentru că așa sunt eu învățat. Să mă plâng. Dar nu pot să spun că nu mă bucur. Este un noroc să poți să muncești atâta. Am renunțat la radio pentru că era prea mult și pentru mine. Mi-a fost foarte, foarte greu să renunț la radio, mai ales fiindcă acolo am întâlnit alți oameni, iar pentru asta sunt recunoscător.

La fel ca la 'Uite cine dansează'. Marcel Radu, talent managerul de acolo, încearcă să facă un lucru foarte bun: să aducă oameni care se pricep, dar care nu sunt neapărat cunoscuți în acel domeniu, și să înceapă un soi de curățare a televiziunii. Dar e foarte greu.

Ah! Da! Aceea a fost cea mai grea perioadă din viața mea, pentru că mă trezeam la 5 dimineața, mă duceam la radio, de la 10.30 mă duceam în Buftea, unde repetam până la ora 16.00, apoi veneam aici, la teatru, la repetiții. Urma spectacolul, iar, seara, o mai chemam din când în când pe Olesea (partenera lui Marius de la Uite cine dansează– n.r.) ca să mai repetăm, pentru că nu ne ajungea timpul. Mă culcam la ora 1, iar dimineața la 5 o luam de la capăt. A fost ceva îngrozitor, ca să nu mai spun de live-uri, care erau extrem de grele, pentru că emoțiile erau foarte mari și, oricât nu ți-ai dori să câștigi nimic, numai gândul că poți să o scapi pe fata aia, poți să greșești, a făcut să fie o perioadă foarte grea. Dar și frumoasă.

Când omenii m-au întrebat de ce mă duc acolo – 'Tu trebuie să joci Hamlet!', 'Cu cine ești acolo?' 'Cu Alex Velea', le răspundeam. Și Antonia. Sunt oameni minunați, de echipă și sufletiști, dar lumea îi tratează superficial. M-am bucurat enorm că i-am cunoscut, pentru că sunt oameni cu foarte multe calități. Și acum ne mai scriem, ne mai dăm mesaje. Alex îmi spune că vrea să vină la teatru. A fost cu Antonia la 'Regele Lear'. M-am bucurat mult că i-am cunoscut.

Marius Manole in Revizorul, regia Felix Alexa

Ai repeta experiența?
Da. Ah! Nu. A fost foarte greu.

Prin rolurile pe care le-ai interpretat, ai luat contact cu tot felul de tipologii de personaje. Le-ai regăsit și în viață? Te-au marcat unele dintre aceste roluri?
Da. Sunt roluri – cum e 'Crimă și pedeapsă' sau 'Oscar și Tanti Roz', unde am jucat un băiețel bolnav de cancer care moare la 9 ani– care, după spectacol, te fac să pleci de pe scenă mai motivat pentru viață. Îți dai seama că ești norocos. De la 'Crimă și pedeapsă' plec totdeauna cu o încărcătură foarte grea, pentru că totul este despre moarte. Sunt roluri care te marchează și te lasă o bucată de vreme așa.

SUNT ROLURI CARE TE FAC SĂ PLECI DE PE SCENĂ MAI MOTIVAT PENTRU VIAȚĂ

Ți s-a întâmplat vreodată se uiți să te dezbraci de haina personajului pe care l-ai întruchipat pe scenă?
Nu . Este o greșeală. Eu știu că sunt actor, sunt doar actor și interpretez un rol, iar când plec de pe scenă sunt Marius Manole, nu sunt nici Hamlet, nici altcineva.

Ce provocări majore ți-a oferit scena? Trac, să uiți roluri, lucruri care nu au funcționat? Ce te-a salvat în acele momente?
Sunt accidente. Și noi avem probleme, colegi care au un blank, cărora li se întâmplă să uite textul și trebuie să sari să salvezi. Mai cade un reflector în timpul spectacolului, mai sună telefoane, intră oameni în sală, ies oameni din sală, trece o pisică prin scenă… La un spectacol a trecut un pompier prin scenă pentru că nu știa că este spectacol. Și-a cerut scuze și a iesit. Provocări sunt, dar, pentru mine, marea provocare a fost să ajung de la un spectacol la altul. Ba se întârzie, ba se amână spectacole din cauza mea. Astea sunt provocările mele. Am făcut spectacole grele. Au fost câteva foarte grele și au fost situații în care nu știam dacă mai termin spectacolul, pentru că este un efort fizic și un efort psihic foarte mare. Am jucat și două spectacole unul după altul. Patru ore să stai în tensiune nu este ușor. Oamenii mă întreabă de ce fac asta, pentru că mă omor. Dar, până la urmă, sunt niște provocări să vezi că poți să treci peste este. Acum știu că pot, iar, după ce fac asta, orice lucru mi se pare extrem de simplu.

Ai primit, chiar și din partea unor colegi de breaslă, eticheta de 'incomod'. Ce crezi că-i deranjează pe unii legat de tine?
Îmi place să fiu direct, îmi place să nu mă ascund după deget. Sunt un om foarte sincer cu mine și știu când nu îmi iese un rol, și eu știu când sunt prost într-un spectacol, sau că spectacolul e prost. Și eu știu că nu sunt cel mai frumos bărbat de pe lume. Știu totul și spun totul și, atunci când spui adevărul, probabil că ești incomod. Dar e mai bine să fii incomod decât să fii comod și… Sunt incomod pentru că îmi place ca oamenii să meargă în demersuri riscante, îmi place ca oamenii să aibă curaj, îmi place să îi trag după mine în lucruri periculoase, dar care sunt importante de făcut și când nu fac asta, le spun: 'N-ai avut curaj să faci asta'. Când vine un actor la mine și se plânge că este obosit, îi spun: 'N-ai voie! Ce înseamnă că ești obosit după un spectacol în care ai avut cinci replici?' N u-i convine niciunui actor să-i spui că a avut cinci replici. Sau sunt altții care au avut mai mult. Și alții care joacă trei spectacole. Doamna Maia Morgenstern joacă nu știu câte, domnul Rebengiuc, la 83 de ani, are trei-patru spectacole pe săptămână și nu l-am auzit să spună că este obosit. Nu suport lamentările și plângerile astea chiar false. Dar am și învățat lecția că nu toți oamenii suntem la fel și că unii suntem plămădiți altfel, că unii sunt mai puternici, alții mai puțin puternici, că alții nu vor tot ce vrem noi de la viață și atunci nu merită să-i educi. De aceea, poate, mai sunt incomod.

Spuneai că ai dat la teatru că simțeai nevoia să ți se spună că ești iubit. Ți-a împlinit publicul aceată nevoie?
Da, cu surplus de măsură. Și acum mă mir și mă minunez de câte mesaje primesc pe Facebook, scrisori (îmi arată o scrisoare, primită pe adresa teatrului de la o spectatoare), în care oamenii îmi spun ce gândesc. Am avut noroc mare, mare să fiu iubit de foarte mulți oameni și în continuare sunt foarte iubit și nu vreau să dezamăgesc, iar asta este o responsabilitate foarte mare.

Admiratoarele te caută, te asaltează, te sună în miez de noapte? Primești scrisori parfumate?
Nu. Se întâmpla asta în primii cinci ani. A fost o perioadă când găseam flori la bloc sau nu puteam ieși din teatru – să nu înțelegeți că aveam 1000 de admiratori care mă așteptau, dar erau de ajuns două mai pasionale și îți mâncau jumătate din viață. Am primit și telefoane cu număr ascuns, dar toate au trecut. Bine, și eu eram pe atunci un om destul de deschis cu oamenii și stăteam cu ei le bere și îmi plăcea să fiu înconjurat, să îmi povestesc viața. Acum nu mai fac asta pentru că mi-am dat seama că unii oameni nu au limită și, dacă le dau un deget, mă trezesc că suntem mari prieteni și ajung într-o situație în care nu aș vrea să fiu. Și m-am separat un pic. Dar sunt extrem de activ pe Facebook, Instagram, așa că mi se pot transmite mesaje oricând, nu e musai să ne întâlnim în spatele teatrului. Sigur că sunt deschis și înțeleg nevoia lor de apropiere. Și ei trebuie să-și manifeste dragostea într-un fel, pentru că nu poți doar să ceri fără a da nimic în schimb.

Noi, actorii, suntem niște hiene care simțim unde e sângele adevărat

Ești unul dintre cei mai iubiți actori, inclusiv de către tinerii din generația Z (16-19 ani), catalogați, nu de puține ori, drept superficiali. Atragi ca un magnet, și nu doar în sălile de teatru, ci și în proiecte sociale. Cum îți sună titlul de 'influencer'? Cum își explici acest magnetism pe care îl exerciți?
Nu putem generaliza despre tinerii generației Z. Eu am surprize mereu din partea lor la festivalurile unde merg. Sunt tineri care ne depășesc cu mult, cu foarte mult așteptările cu privire la cât sunt de informați, de curajoși, de asumați. Sunt un influencer la nivel cultural cumva. Nu sunt un influencer cum e Andra, pe care o știe tot poporul. Eu nu aș influența oamenii să facă ceva rău. Mi-ar plăcea să duc lumea spre lucruri bune și, până acum, nu mi-e rușine de ce am făcut în viața mea.

Cum ți-ai convins colegii să semneze pentru campania 'Fără penali în funcții publice'?
Nu mi-a fost greu. Noi suntem o breaslă destul de împărțită, dar avem o mare calitate: atunci când simțim că este nevoie de noi, ne unim și venim și sprijinim un proiect dacă este necesar. Iar asta s-a simțit și în afară, a fost o emanație incredibilă în toată țara. Așa se nasc fenomenele: trebuie să fie cineva care să aibă curajul să spună: 'Facem!'. Iar, dacă este o cauză dreaptă, lumea te urmează. Noi, actorii, suntem niște hiene care simțim unde e sângele adevărat

Artistic, ai ajuns în acel punct al carierei pe care ți-ai dorit să-l atingi? Mai este vreo treaptă de urcat, ceva ce ai vrea să-ți demonestrezi ție sau publicului tău?
Niciodată nu ajungi în punctul pe care ți-l dorești. Pentru că nu îți dorești un punct, ci vrei să te întâlnești cu oameni, să faci spectacole bune să te iubească lumea. În ceea ce privește 'rolul acela', nu există pentru mine. Eu nu l-am visat niciodată, pentru că fiecare rol este 'rolul acela'. Într-o comedie dacă nu faci rolul bine, ce ai făcut? Și dacă faci Hamlet prost, degeaba ai Hamlet. Meseria asta a actorului este momentul prezent. Atâta ai. Pentru că ar putea să vină mâine la teatru un tânăr, să te vadă, iar tu să joci prost și să te critice. Pe de o parte, este nedreaptă meseria asta pentru că, uite, sunt actori mari care acum nu mai joacă și lumea nu are unde să îi vadă. Pentru că nu mai pot să joace. Și este nedrept să spui 'Ce face ăsta, că nu joacă niciodată nimic'. Deci, este o meserie tare nedreaptă, care te obligă să fii atunci, în momentul ăla.

Marius Manole, travesti în „Intre noi e totul bine”, regia Radu Afrim

Și cum ar putea fi dreaptă?
Ar putea fi dreaptă într-o țară în care lumea își respectă valorile. Nu poți să vezi un articol despre domnul Rebengiuc în care este aruncat în noroi și niste oameni din România se întreabă: 'Cine-i, mă, moșneagul ăsta? Ce a făcut Victor Rebengiuc? Ce mare actor este ăstă?' Oameni care cred că nu au călcat la teartru să-l vadă. Atunci eu nu pot să spun decât că nu are rost să mai muncești în țara asta. Dacă omul ăsta care a fost cinstiti, a muncit, a făcut așa cum se face meseria asta, ajunge să fie tăvălit în noroi la 83 de ani, atunci nu merită ca eu să fac un efort, să mă sacrific, să-mi dau viața pe scenă. Pentru ce? Să ajungă niște oameni să spună: 'Uite-l, mă, și p-ăsta!'.

Dar personal ai vreun target? Ce te împlinește?
În plan personal nu am niciun target. Nici nu înțeleg exact ce înseamnă viață personală la momentul acesta, pentru că am atâtea lucruri de făcut că nu există viață personală. Sigur că mă gândesc că vine bătrânețea și mă voi uita în jur și voi spune: 'Ei, Manole, acuma, hai, bazează-te pe carieră'!

Și ce faci când nu faci teatru?
Tot timpul altceva. Ba sunt ambasador la Hope and Hopes for Children, ba sunt la televiziune, ba la radio, ba mă ocup de inițiative… Niciodată nu stau.

Atunci când mai ești tu cu tine?
Nu prea sunt. Și când stau fac ceva. Și mi-e foarte ciudă pe mine, dar cred că încă nu e vârsta la care să pot să mă linștesc.

De ce nu ai ales calea aceea facilă spre celebritate și siguranță financiară– reclame, filme, seriale tv? De ce nu te-a cuprins mirajul lor?
Nu că nu m-a cuprins. Spun sincer: nu m-a chemat nimeni. Aș fi ipocrit să spun că am refuzat, pentru că nu am refuzat. Ei, bine, nu m-am dus în emisiunile de comedii foarte joase. M-a chemat, de exemplu Bendeac, un coleg pe care îl admir foarte mult și despre care cred că este foarte talentat – nu discutăm ce face, pentru că nu ne interesează. M-a chemat să mă duc să fac emisiune cu el. M-a prins într-un moment în care chiar nu aveam timp. Poate că m-aș fi dus. Nu știu. Dar aș fi ipocrit să refuz. Nu m-a chemat nimeni să fac telenovele, nu m-a chemat nimeni să fac televiziune, nu m-a chemat nimeni să fac nimic.

FOTO: Florin Ghioca / TNB

Cel mai nou VIDEO

Urmărește-ne pe Google News