Care e starea de sănătate a Monicăi Pop, la peste 10 ani de când a fost diagnosticată cu cancer: „Nu sunt un exemplu pozitiv, pentru că nu m-am dus când trebuia”. Cum a ajuns director de spital / EXCLUSIV

Abonați-vă la canalul de Whatsapp VIVA! Primiți pe telefon cele mai importante articole!

Citește și: Monica Pop a suferit de depresie, după moartea bunicii sale: „Am găsit-o fără viață, la baie. I-am căutat ochii la sute de mii de pacienți, de aceea am făcut Oftalmologie”

Citește și: Monica Pop dezvăluie cât de periculoasă este dieta cu apă: „După 9 zile în care nu am mâncat absolut nimic, ajunsesem în pragul accidentului vascular'

Citește și: Răzvan Exarhu, explicații și scuze după ce a fost surprins parcând pe trotuar, în București, și l-a înjurat pe cel care l-a filmat: „Am înțeles lecția. Cred că ne putem aborda și fără agresivitate”

Citește și: Claudia Pătrășcanu și Gabi Bădălău, din nou la tribunal. Ce pensie alimentară a cerut artista pentru cei doi copii ai lor

Cum a ajuns Monica Pop director de spital, în 1993

Cum ați devenit director de spital?

Eu am devenit directorul spitalului în 1993, dintr-o întâmplare. Nu m-am gândit niciodată la așa ceva. Dar am făcut multe gărzi la urgențe, iar atunci directorul Direcției de Sănătate Publică era domnul profesor Firică – este în viață și acum. Era director la urgență și, la un moment dat, a fost o reclamație împotriva fostului director de la acest spital, care se numea tot Pop. A fost o întâmplare. Un om serios și un mare chirurg. A fost puțin nepoliticos când a venit directorul Direcției Sanitare și l-au dat afară, dar pe nedrept. Un om foarte serios și un mare chirurg recunoscut Mihai Pop. Ne-a chemat pe vreo trei la Direcția de Sănătate Publică și, de cum m-a văzut, domnul Firică a spus: „Dvs. sunteți!. „Eu sunt ce?, am întrebat. „Noul director.

Eu, când am auzit, să-mi cadă tavanul pe cap. Atunci eram cel mai tânăr medic de aici, 39 de ani. Când am văzut că e treabă serioasă, mi-am propus două lucruri, pe care le-am realizat! Primul, să fac structura de rezistență. Spitalul arăta ca un cort. Era curat, dar era atât de urât… Pe vremea aceea, domnul doctor Mircea Olteanu era la Spitalul Militar și era șef de catedră. Noi eram cotați un fel de soră săracă și am zis că trebuie să ne ridicăm. Am umblat șapte ani pentru a ne deschide finanțare, ca să putem face structura. Dacă erai de gardă când era câte un cutremur, se balansa așa spitalul… Și trebuia să ții moralul tuturor, și al pacienților, și al medicilor. În al doilea rând, era rău că nu aveam linie permanentă de anestezie. Anesteziștii erau aici până se termina programul, dar nu făceau gărzi. Trebuiau să vină noaptea de acasă pentru o urgență și nu erau obligați. Nu mai spun cu cât îi plăteau, cu doi lei pe oră. Dacă se întâmpla ceva?!

„Am avut și două operații într-o noapte. Nu o dată'

Am avut și două operații într-o noapte. Nu o dată. Pe vremea aceea, erau foarte multe accidente. Aduceți-vă aminte de praștie, de pistoalele cu bilă, explozii de sifoane reîncărcabile, bătăi… Erau doi anesteziști, o femeie și un bărbat. Ea avea doi copii și ne spunea că, fiindcă era frig în casă, punea cort în mijlocul camerei, iar acolo, o aerotermă. Așa le făcea baie copiilor. Dacă nimereai la ora aia, cum era să vină? Iar leziunile acestea traumatice oftalmologice trebuie operate repede, ca să aibă o șansă. A venit și anestezistul într-o noapte de acasă, pe jos. Stătea în fundul cartierului Drumul Taberei și era băut. Dar ce să fac? L-am rugat să vină. Era un copil cu o sârmă în ochi. Când a ajuns și l-am văzut așa… Mergea ebrios. Mi-a spus: „Vezi de ochii tăi acolo! Eu m-am băgat la ochii tăi?. Vreau să spun că anestezia a fost perfectă. Am operat în liniște, s-a sculat copilul fără probleme. Au fost eroi anesteziștii!

M-am dus de câteva ori la domnul profesor Mincu și i-am cerut să ne dea linie de anestezie, că nu se mai putea. La un moment dat, au fost cinci zile libere. Anesteziștii au plecat și ei în vacanță și a venit copilul unuia de la Steaua cu un ochi spart. Surioara lui a deschis o ușă și i-a dat cu clanța în ochi. Nu l-am putut opera, nu am avut anestezist. Atunci iar m-am dus la dl profesor Mincu. Și mi-a spus: „Azi vine ministra din Boemia, așa că pleacă de aici!. I-am zis așa: „Plec, dar vin mâine și îmi aduc mâncare și apă și mă pun în biroul dvs. Ori mă dați afară, ori mă aruncați pe geam, că altă soluție nu este!.

Vreau să spun că până am ajuns la spital… Profesorul Mircea Beuran, care era directorul Direcției de Asistență Medicală din minister, mi-a dat telefon și mi-a spus: „Ți-a dat linie de anestezie. 20 de ani înaintea mea s-au chinuit foștii colegi directori să obțină linie de anestezie permanentă și nu au reușit. Așa, am făcut la șantaj. L-am mai rugat să ne schimbe numele, ce e aia Spitalul 22? Și zice: „Du-te și vezi cum vrei să se numească!. Am vorbit cu dl profesor și Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice a fost ideea sa. Vreau să spun că domnul Mincu a făcut hotărâre de guvern și ne-a schimbat numele.

Care e starea de sănătate a Monicăi Pop, la peste 10 ani de când a fost diagnosticată cu cancer

În final, aș vrea să-mi spuneți cum stați cu sănătatea. Au trecut ceva ani de când ați fost diagnosticată cu cancer…

Nu e genetic cancerul la mine, că am făcut teste. Dar fiecare om are aceste celule. Alea, când găsesc terenul, se unesc și fac o tumoare. Nu sunt un exemplu pozitiv, pentru că nu m-am dus când trebuia. Aveam tulburări digestive și am crezut tot timpul că am un colon iritabil. Pentru că e mult stres. Aveam o prietenă care mi-a tot spus să merg să-mi fac o ecografie. Până într-o zi, când am făcut o peritonită și am avut niște dureri așa mari… M-am dus la urgență și, când s-a apropiat Mircea Beuran, i-am spus: „Dacă pui mâna pe mine, te omor!. Așa dureri mari aveam!

Mi-a făcut o morfină, m-a operat atunci și am șase operații până acum. Nu am cuvinte să vă spun cum s-au purtat Mircea Beuran, domnul profesor Irinel Popescu și oncologii. Cu doamna profesor Rodica Anghel am fost colegă de grupă în preclinic. Oameni extraordinari! Am văzut că nu se mai moare, așa, de cancer. Aș vrea să nu mai spună niciodată, nimeni, că e boală necruțătoare. E o boală gravă, severă, tratabilă și suntem aici șase medici care avem acest diagnostic și toți suntem la lucru,