Tiberiu Soare – Când simfonia e cool

Se lasă o seară molatică peste Calea Victoriei când mă văd cu Tiberiu Soare, tânărul (37 de ani) și temperamentalul dirijor care a sedus audiența din marile săli ale planetei. Omul care se bucură de prețuirea unei Angela Gheorghiu sau a unui Roberto Alagna, ca și a publicului select de la noi și de aiurea, își verifică absorbit mobilul. Nu, nu e pe Facebook. Așa reiese din interviul în care veți descoperi un om al timpurilor sale – care explică simplu ce apropie o trupă rock de o orchestră simfonică și cum și-a luat, din superstiție, butoni de la Harrods. Un tip cool, în tot cazul. Motiv pentru care e și singurul dirijor celebru cu care mă tutuiesc.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Scandalurile dintre Bianca Drăgușanu și iubiții ei. A divorțat de Alex Bodi după câteva luni, l-a trădat pe Victor Slav cu Adrian Cristea și a îndurat bătăi crunte de la Coco Păun: „Mi-a rupt picioarele și m-a lovit în...”

Să zicem că vorbești cu un rocker adolescent care nu știe de ce tot agiți bățul din mâna dreaptă!

Sunt o grămadă de oameni acolo, pe scenă, și trebuie să cânte împreună!

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

De ce nu au avut niciodată o relație apropiată Honorius Prigoană și Adriana Bahmuțeanu: „Nu era necesar. Am încercat, pe cât posibil, cu partenerele tatălui meu, să...”

Păi nu știu să cânte și singuri?!

Singuri, da, însă nu și împreună, e foarte greu să realizezi asta. Poți discuta despre 3-4-5 oameni, cum sunt în-tr-o formație rock standard. Dacă vorbim despre secția ritmică, asta înseamnă tobe și bas. La care se adaugă chitară armonie (care poate fi înlocuită cu clapele), chitară solo și vocalist…

„Sunt un tip IMPULSIV. Dar un anumit tip de reacție RAPIDĂ nu poate să fie decât LĂUDABILĂ la un bărbat.'

Ei de ce n-au dirijor?

Pentru că au secția ritmică: au tobar. Băiatul de la tobe are, cumva, rolul dirijorului. Dirijorul are o suprapunere de roluri, cam pe principiul foilor de ceapă. Unul dintre roluri e de a imprima un tempo, o pulsație muzicii. Spre deosebire de muzica rock sau pop standard, în muzica simfonică există numeroase fluctuații de tempo – unele prevăzute de partitură, altele nu. Alt rol ar fi să spun cât de tare sau încet să cânte. E ca la regizori – ai o indicație care prevede așa: cutare intră furios în scenă. Bun, dar cum sugerezi furia? Trântești o ușă, mergi mai repede, ai o anumită mimică?… Apoi, eu, ca dirijor, sunt cel care stabilește nivelurile – noi îi spunem dozaj. Dacă violoncelul cântă mai tare, avem mare grijă ca suflătorii, trompetele, să nu-l acopere, să se subordoneze. Cu alte cuvinte, sunt răspunzător de o anumită ie-rarhie. Mai trebuie reglat și cum se cântă. Nu e suficient să respecte partitura, asta se numește execuție, ceea ce ar putea face și un computer: introduci notele într-un program și gata! Dar asta nu e muzică. Muzica presupune o anumită vibrație, emoție, care e umană…

Rockerul adolescent e satisfăcut! Nu e periculos pentru vanitatea cuiva să tot dirijeze oameni?

Nu, pentru că nu prea le spui tu ce să facă, ci cum să facă. Ce să facă ține de anii lor de pregătire. Și mai mult decât să le spui, le sugerezi. Apropo de ce vântur eu bagheta aia prin fața lor: acolo este un limbaj gestual foarte bine codificat.

De ce nu te-am găsit pe Facebook? Doar ești considerat, și chiar ești!, un tip modern…

Îmi dau seama că asta ocupă foarte mult timp. Când am timp pentru mine, prefer să mi-l petrec cu o partitură sau cu o carte. Sau plimbându-mă pur și simplu. N-ai idee câte lucruri descoperi plimbându-te și deschizându-ți receptivitatea față de clădiri, șoferi nervoși, textura asfaltului… După părerea mea rețelele de socializare creează un soi de dependență. Obsesia asta de a fi tot timpul conectați, or mie îmi place deconectat!, ne duce în acel sat global de care vorbeau sociologii. E echivalentul băbuțelor care stau pe bancă și se uită la cine mai trece pe uliță. Și mai am o problemă: de fapt, mă interesează foarte puțin ce fac ceilalți oameni. Iar pe prietenii mei pot pur și simplu să-i sun!

Soția ta, Mihaela, îți oferă doza zilnică de poezie și umor, după cum singur ai mărturisit. Ce dai la schimb?

Sper că îi ofer o oază de control și de siguranță. Și faptul că ne avem unul pe altul.

Cum e să fii însurat cu o balerină?

Splendid! Balerinele au o grație… îmi amintesc de feline, iar mie îmi plac felinele de mor! Și nu mă pot abține să nu mă gândesc că sunt câteva personalități pe care le admir și despre care am descoperit, uluit, că erau căsătoriți cu balerine: scriitorul francez Louis-Ferdinand Céline, Carlos Kleiber, unul dintre dirijorii pe care îi stimez cel mai mult, ca să nu mai vorbesc despre Sergiu Celibidache.

„Aveam de dirijat o operă ROMANTICĂ și ştiam că sunt anumiţi BUTONI care se potrivesc, dar îi lăsasem acasă. M-am dus la HARRODS şi am luat unii la fel!'

Ce a moștenit de la tine, din punctul de vedere al personalității, fiul vostru, Alexandru?

Cred că impulsivitatea, sunt un tip impulsiv. Dar un anumit tip de reacție rapidă nu poate să fie decât lăudabilă la un bărbat.

În afară de școala militară, ce te-a mai făcut om?

Conservatorul, normal. În li-ceul militar mi s-a accentuat și un fel de intransigență de care nu sunt foarte mândru.

Ce mici extravaganțe îți permiți în ținutele de scenă?

Butonii! Am o colecție mică, de fapt foarte mică, de butoni la care tin extraordinar. Și am micile mele superstiții. Pentru un anumit gen de seară, un anumit gen de muzică, țin neapărat port niște butoni. În treacăt fie spus, nu cred că există artist care calcă pe scenă fără superstiții. Îmi amintesc că eram plecat din țară și aveam de dirijat o operă romantică. Și știam că sunt nişti butoni care se potrivesc, cei cu St. Georges Cross (n. r. – Crucea Sfântului Gheorghe). Mi-am dat seama că îi lăsasem acasă! A fost foarte simplu: m-am dus la Harrods, pentru că eram la Londra, și am luat unii la fel!

De la Harrods? Cool!

Acolo aveau!

Ce te provoacă mai tare – o sală de oameni care nu gustă genul muzical clasic sau una de snobi?

Snobii nu mi-au plăcut niciodată! Dar mi-am dat seama că de foarte multe ori mă întâlnesc cu oameni pe care nu i-am mai văzut în viața mea la concert, și eu nu dirijez doar în București. Sunt oameni atrași de brandul unui festival gen Enescu, e de presupus că nu fac diferența dintre orchestra din Liverpool și cea a Filarmonicii din Londra. Snobismul poate fi însă poarta de intrare către marea muzică. Ei vin acolo ca să fie văzuți, nu ca să asculte. Dar, la un moment dat, își dau seama că acolo se întâmplă ceva mult mai mare decât să-ți etalezi nu știu ce costum în pauză. Ceea ce mă calcă pe nervi în continuare sunt telefoanele mobile din sălile de spectacol. Săptămâni în-tregi de muncă sunt distruse de un telefon mobil, eventual și cu o sonerie kinky, de pildă celebrul „vals în la major' de la Nokia!… E ca și cum te-ai duce într-o galerie de artă și ai zgâria o pânză.

Tiberiu, unde și când ai fost cel mai fericit în 2014?

Sunt fericit de fiecare dată când mă joc cu băiețelul meu, Alexandru, deoarece, prin natura meseriei, stau destul de puțin acasă. Cred că cea mai fericită zi de anul acesta a fost pe 15 septembrie, când a început școala, că a intrat în clasa întâi. Iradia așa o bucurie molipsitoare! Și, firește, sunt fericit de fiecare dată când calc pe scenă – nu poți să nu simți acea vibrație!

Publicul nu prea te vede elegant „în civil ca în această ședință foto…

Ceea ce fac hainele nu este să îmi ofere ceva ce nu aveam dinainte, ci să scoată în evidenţă anumite lucruri pe care Adina Buzatu le-a văzut la mine şi pe care, probabil, nici eu nu le bănuiam.

HORIA GHIBUȚIU

Foto MARIUS BĂRĂGAN

Coafură: CRISTI PASCU

Machiaj: MIHAELA VASILE

Vestimentație: MESSAGERIE, SAND COPENHAGEN, PAUL&JOE, LORDS&FOOLS, DANIELE FIESOLI, BAGUTTA, ETON OF SWEDEN, WOOL 172, RAPARO, MAGNANNI, ORTIGNI (toate, în exclusivitate pentru România, prin TRENDS by Adina Buzatu)

Fotografiile au fost realizate la Galeria Eastwords Prospectus Artwork: RADU CIOCA