Mai bine de jumătate de viață și-a petrecut-o pe scenă, dar, în pofida celebrității ce depășește granițele, se declară „cel mai lipsit de fițe artist. Vorbește despre sine cu modestie și despre oameni cu dragoste, iar aceasta este, cu siguranță, rețeta succesului său. Vă invităm să descoperiți omul Paul Surugiu și artistul Fuego într-un interviu emoționant!
Ți-ai descoperit afinitatea pentru muzică în copilărie. Ce îți doreai pe atunci să devii? Te-ai visat altceva decât cântăreț?
Am cântat mereu, de când mă știu, și am amintiri. Ba chiar am păstrat cu sfințenie în arhivă o casetă înregistrată de tata, în care eu cântam de zor mari șlagăre românești din vremea aceea, la vârsta de trei ani. Firește că, dacă am avut un astfel de start, ulterior totul s-a construit pe zona aceasta, inclusiv visurile mele.
Adormeam cu gândul la succesul meu de peste ani, mă trezeam, luam perdele și cearșafuri din casă și făceam scene în spatele blocului, dând spectacole mărețe pentru toate scările din cartier. Pe urmă, am ajuns la școală și acolo am început să fiu remarcat pentru vocea mea, apoi la „Cântarea României și tot așa a continuat lupta mea, iar visurile s-au dezvoltat treptat.
Sunt un caz tipic de om care a reușit ce și-a propus și nu m-am visat altceva, chiar dacă bunica mea, care m-a crescut până la 10 ani, și-ar fi dorit să fiu preot. Sigur, cu mult noroc, cu sprijin, cu susținere, cu voință și evoluție, am ajuns să fiu mândru că, după aproape 40 de ani de la primele visuri, eu sunt acolo unde mi-am propus când stăteam pe malul Arieșului, la Turda, și priveam tăcut la mărinimia cerului!
Părinții tăi te-au încurajat să-ți urmezi visul? În anii 80, profesia de artist era pentru boemi, ceilalți trebuiau să devină medici sau ingineri…
Părinții mei, de altfel prieteni foarte buni cu mine, au înțeles că asta îmi doresc. Și ei erau firi boeme! N-au avut păreri preconcepute despre nimeni și despre nimic și au vrut și ei, din tot sufletul, să reușesc, făcând enorm de multe sacrificii pentru asta.
Mi-au lăsat libertatea să aleg, dar au fost acolo, lângă mine, și la bine, și la greu, renunțând la multe pentru a veni eu la București, pentru a studia cu George Grigoriu, pentru a face Facultatea de Teatru, pentru a lansa piese, pentru a înregistra. Au fost o familie modestă și, chiar dacă nu aveau ce pune pe masă a doua zi, nu le-a păsat și au investit în mine și în educația mea. A fost un pariu, dar și o responsabilitate pentru ei!
Mi-aduc aminte o discuție între ei, în bucătărie, în care amândoi își jurau că vor face orice ca eu, Cipi al lor, să pot străluci așa cum vreau, pentru că merit și pentru că trebuie să fiu fericit! Înainte de orice, fericirea mea a fost primordială pentru ei! Și sunt extrem de împlinit că am putut, peste ani, să le răsplătesc așa cum se cuvine toate eforturile! Dragii mei, părinții sunt icoane, cu toate cele aferente. Abia când nu-i mai avem, înțelegem cât de importanți au fost și sunt în viețile noastre!
Citește continuarea interviului în numărul de mai al revistei VIVA!